„Picioarele ei sunt îmbibate de sângele lui Tantal. Simte un miros, mirosul durerii care împânzește palatul, impregnându-i pereții. Clitemnestra știe că mirosul nu va dispărea niciodată: a pătruns prea adânc. Îngropat undeva sub duhoarea sângelui, parfumul soțului ei piere. Îl ține strâns în brațe, dar îl pierde, iar sângele care-i curge din piept îi pătează tunica. Plânge. Vede doar tăietura stacojie de pe trupul lui Tantal. Un glas duios îi vorbește de undeva de departe. Glasul Elenei, probabil. Abia îl aude, în vreme ce trupul său neînsuflețit e luat de lângă ea, ca o păpușă stricată și nefolositoare. Leșină, doborâtă de durere, în vreme ce glasul Elenei, ca un cântec…