„Picioarele ei sunt îmbibate de sângele lui Tantal. Simte un miros, mirosul durerii care împânzește palatul, impregnându-i pereții. Clitemnestra știe că mirosul nu va dispărea niciodată: a pătruns prea adânc. Îngropat undeva sub duhoarea sângelui, parfumul soțului ei piere. Îl ține strâns în brațe, dar îl pierde, iar sângele care-i curge din piept îi pătează tunica. Plânge. Vede doar tăietura stacojie de pe trupul lui Tantal. Un glas duios îi vorbește de undeva de departe. Glasul Elenei, probabil. Abia îl aude, în vreme ce trupul său neînsuflețit e luat de lângă ea, ca o păpușă stricată și nefolositoare. Leșină, doborâtă de durere, în vreme ce glasul Elenei, ca un cântec…

„Va veni o vreme când se va cânta despre ea, despre cei pe care i-a iubit și cei pe care i-a urât. Se va cânta despre mama ei, regina sedusă de un zeu, Despre frații ei, luptători și îmblânzitori de cai, Despre sora ei, o femeie atât de vanitoasă, care n-a putut rămâne în patul soțului ei, Despre Agamemnon, mândrul leu din Micene, Despre Odiseu cel înțelept și cu multe fețe, Despre Egist cel trădător și blestemat, Despre Clitemnestra, regina nemiloasă și soția necredincioasă. Dar nu contează. Ea a fost de față. Ea știe că niciun cântec nu spune adevărul.”