„Ochii mamei erau o greșeală
Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase
Ochii mamei plângeau înăuntru
Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare
Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte
Ochii mamei erau poveștile mele nespuse
Ochii mamei erau geamurile unei submarin de smarald
Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci
Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii
Ochii mamei erau muguri în așteptare.”
Știți momentul acela în care deschizi o carte pe care ți-o doreai de mult să o citești, iar reacția ta este una de șoc real?
Recunosc, fără a mă putea controla neapărat, pun etichete, am așteptări și-mi imaginez modul în care pot decurge lucrurile în anumite situații înainte ca ele să aibă loc. Proiectez propriile-mi așteptări și experiențe asupra oamenilor, locurilor, cărților. Asta nu înseamnă că nu-mi face plăcere să descopăr oameni sau lucruri noi, ci că vin cu anumite etichete care pe parcurs pot rămâne valabile sau nu. M-am întrebat adesea de ce fac acest lucru. Poate din dorința de a traduce totul prin filtrul lumii mele, poate din teamă sau din dorința de a mă proteja de eventualele situații neplăcute.
În cazul acestui roman, am presupus că voi citi despre suferință. dar nu m-am așteptat să mă surprindă modul în care această suferință se va revărsa asupra mea. Mă așteptam la un stil poetic, dar nu unul tăios, care să mă vătămeze în mod real. M-am simțit prinsă într-o capcană ajunsă la os, pe care am târât-o după mine până la final. Nu era povestea mea, dar pentru o perioadă, nu m-am putut identifica cu altceva.
Povestea este spusă din perspectiva lui Aleksy, un adolescent rebel, agresiv, cu o relație disfuncțională cu familia sa, dar în special cu mama. Mama, care pentru mine este iubire pură, sprijin veșnic și model, pentru Aleksy este ultima persoană pe care-și dorește să o aibă alături și căreia-i dorește chiar și moartea.
Acest contrast dintre sentimentele mele față de mama și cele ale acestui adolescent cu probleme m-au aruncat într-o stare de disconfort de nesuportat. De ce ar gândi cineva astfel despre propria-i mamă? Deși mă simțeam incredibil de incomod, am continuat să citesc. În momentul în care o carte creează o impresie atât de puternică asupra ta, trebuie să o citești. Poate afli ceva nou despre tine.
Gândurile lui Aleksy, pline de sarcasm și ură sunt ca tăieturile repetate în hârtie, extrem de dureroase, dar nu îndeajuns de letale pentru a pune capăt chinului. Probabil acest lucru se datorează nevoii sale de a fi iubit și acceptat de propria-i mamă, ale cărei acțiuni i-au știrbit acest rol în ochii fiului ei.
„Pe lângă celelalte defecte, mama era mereu strălucitor de albă, de parcă înainte de somn își jupuia pielea și o ținea toată noaptea înmuiată într-o cadă cu smântână. Pielea ei nu avea niciun rid și nicio aluniță. Nu avea miros, păr sau alte urme de normalitate. Uneori mă întrebam dacă nu este doar o bucată de aluat însuflețit.”
Temele centrale ale romanului accentuează suferința și deziluzia. Tăcerea, neputința, iertarea creează un spațiu în care orice idee de speranță pare lipsită de fond, relația mamă-fiu părând guvernată de o ură greu de pătruns. Cu toate acestea, o transformare în bine are loc, dar cu ce preț? Fatalitatea planează asupra întregii încercări de vindecare. Pregătirea pentru despărțirea definitivă tratează doar în aparență traumele din copilărie. În realitate, este vorba despre iertarea și acceptarea unei vieți împovărate de o copilărie supusă unei tragedii și unui abandon total.
Vara în Franța simbolizează locul în care se naște speranța că iubirea și iertarea mai au o șansă. Reprezintă acel loc în care întregii suferințe i se dă o pauză pentru a fi înlocuită de iluzia unei vieți în care mama își iubește copilul și îl protejează cu orice preț. La un moment dat, rolurile se inversează lucru ce permite apropierea celor doi.
„Nu mai eram fiu, nici ea mamă. Eram un muritor speriat și o vrăjitoare, care își transporta prada în altă lume. Am făcut ultimul pas, iar timpul s-a închis după noi ca un fermoar invizibil.”
Ochii verzi ai mamei sunt cei care-l ademenesc pe Aleksy care, în ciuda urii sale și a dorinței de a-și vedea mama moartă, îl atrag și îi oferă speranța, deși el, la început, nu conștientizează. Acesta se agață de frumusețea ochilor verzi ai mamei din dorința de a se întoarce într-o copilărie lipsită de povara vinovăției și a părăsirii.
Momentele care m-au tulburat cel mai tare au fost acelea în care Aleksy își duce mama slăbită de cancer în brațe și-i contemplă fragilitatea. În acel moment, m-a inundat compasiunea pentru cei doi și mi-aș fi dorit să-i pot cuprinde într-o îmbrățișare veșnică.
„Mama arăta ca un săculeț cu oase. M-am speriat când am văzut-o și i-am spus că nu o pot lăsa să urce în cadă de una singură. Am luat-o în brațe și am lansat-o treptat pe apă ca pe o corăbioară de hârtie.”
„Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac este genul de roman care poate deschide răni proaspete, neștiute sau demult închise. Romanul provoacă prin limbajul folosit, prin stil, dar și prin temele complexe a căror greutate o veți purta cu voi o lungă perioadă după ce-l veți fi citit.
O recomand tuturor, însă aveți grijă când pășiți în această lume necosmetizată, în care filtrele sunt uitate, iar realitatea este adesea greu de suportat.
Dacă sunteți interesați, puteți găsi cartea aici:
Despre autoare
Tatiana ȚÎBULEAC s-a născut la 15 octombrie 1978 în Chișinău, Republica Moldova. Absolventă a Liceului „Iulia Hasdeu” din Chișinău; licențiată a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM. Devine cunoscută publicului larg în 1995, când inițiază rubrica „Povești adevărate” în cotidianul Flux. Din 1999 face parte din echipa PRO TV Chișinău în calitate de reporter, editor și prezentatoare de știri. Stabilită actualmente la Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului. Debut editorial cu Fabule moderne, Editura Urma Ta, Chișinău, 2014; ediția a II-a, Editura Libris Editorial, Brașov, 2016. Cea de-a doua carte, Vara în care mama a avut ochii verzi, Editura Cartier, 2017, este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2017), Premiul revistei Observator cultural și Premiul Observator Lyceum (2018). Romanele Tatianei ȚÎBULEAC au fost traduse în franceză, spaniolă, norvegiană, germană, slovenă, galiciană și poloneză. Grădina de sticlă, al doilea roman al Tatianei Țîbuleac, apărut în 2018 la Editura Cartier, a fost distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2019). Tradus în franceză, spaniolă, bulgară, slovenă, poloneză, greacă, croată și albaneză. (sursa cartier.ro)
