Am ales să citesc această carte pentru că în fiecare an îmi doresc să descopăr autori români, tânjesc să redescopăr locuri cunoscute văzute cu alți ochi și să am acea experiență pe care o poți trăi doar în momentul în care poți simți împreună cu autorul acele emoții declanșate de o istorie comună, valori și trăiri comune și de limbajul și comportamentul atât de cunoscut care uneori îți aduce zâmbetul pe buze, iar alteori te face să privești cu groază.
„Sunt un copil al turnului, născut undeva între parter și primul etaj, pe treptele pe care alunecase mama, care voia să-i ducă mâncare tatei.”
Sinopsis
Când a fost construit în 1892, Turnul focului din București era cea mai înaltă clădire din oraș. În 1989, în timpul revoltei împotriva dictaturii comuniste, deși își pierduse acest titlu fusese martorul, unui secol plin de evenimente. Victor Stoica, naratorul la persoana întâi al acestui roman, a cărui familie a fost formată, generație după generație, din pompieri care locuiau lângă turn, este primul care rupe această tradiție. Totuși, viața sa, marcată de o trădare perfidă, rămâne strâns legată de Turn. Victor, victimă a represiunii, care a trebuit să treacă prin iad, descoperă în mod neașteptat, în 1989, că este totuși posibil să spere la libertate și fericire.
În acest roman captivant, care acoperă un secol, Cătălin Dorian Florescu povestește despre vicisitudinile istoriei, despre familie și prietenie, trădare și iubire, despre puterea rezilienței și despre viața din această metropolă europeană mereu în schimbare, vibrantă și, uneori, tristă. Zilele zguduitoare din decembrie 1989 le trăim din nou, în debutul lor. Cu cinci generații ale familiei Stoica și o multitudine de personaje de neuitat, cu un umor subtil, lucid și totuși mereu susținut de speranță, „Turnul focului” este o experiență literară profundă și tulburătoare. (sursa chbeck.de)
Doresc să încep această recenzie prin a spune că îmi place foarte mult coperta Angelei Rotaru, iar cei ce veți alege să citiți această carte veți vedea că este o metaforă a întregului roman, o istorie care se repetă din generație în generație, semnificația fiind una mai profundă decât pare la prima vedere.
De când m-am mutat în București acum mai bine de zece ani, Turnul focului, cum îl numește Cătălin Dorian Florescu m-a intrigat total. Aveam să descopăr că oamenii îi spun Foișorul de foc, misterul care-l învăluia fiind cel ce atrăgea pasionați de istorie ca mine în jurul său ca un magnet. Vecinii săi spuneau chiar că este bântuit și că noaptea se aude sunetul sirenei care anunță incendii de altădată. Folclorul urban din jurul acestui reper arhitectural probabil va atrage întotdeauna curioși, însă evenimentele la care a fost martor din 1892 și până în prezent vor rămâne probabil cel mai mare mister pe care acest turn încă impunător îl va lua cu el peste ani. Deși istoria sa este una aparent obișnuită, trecând de la turn de observație pentru pompieri, apoi în 1910 la rezervor de apă, iar 1963 până în prezent devenind muzeu, secretele pe care le cunoaște îi conferă o aură enigmatică, astfel încât este imposibil să treci pe lângă el și să rămâi indiferent.
Cătălin Dorian Florescu nu ar fi putut alege un simbol mai bun decât acest turn de care să lege destinul familiei Stoica. De la descrieri autentice, la mirosuri și la gustul mâncării bune a străbunicii Ecaterina, întreaga poveste pare să ne încânte toate simțurile. Personajele care vor însoți această poveste de la început până la final vor fi Turnul focului și însuși orașul București, ale cărui frământări interioare îi vor distruge zone întregi ale sufletului său supus unor forțe implacabile.
Încă de la începutul mutării familiei Stoica lângă Turnul focului, avem șansa să-i cunoaștem pe Grigorie, străstrăbunicul naratorului, Vasile și Ecaterina, străbunicii naratorului și pe Darie, bunicul naratorului, aflat la frontiera dintre inocență și maturitate. Fiecare dintre aceste personaje sunt extrem de bine conturate, și, deși bărbații familiei Stoica sunt cei care salvează vieți, femeile sunt cele care țin totul laolaltă.
Ecaterina este unul dintre personajele mele preferate ale acestei cărți, bunătatea și simțul practic fiind atribute specifice și femeilor pe care le admir din familia mea. Străbunica naratorului este genul de persoană credincioasă, dar care practică exact lucrurile în care crede, întreaga sa religie fiind bazată pe mersul la biserică și bunătatea față de semeni. Mâncărurile gătite de aceasta par a fi remediul împotriva oricăror dureri, împreună cu toate emoțiile pure cu care sunt încărcate bucatele. Aceasta nu știe să urască, ci ocrotește pe oricine îi calcă pragul. Este o femeie organizată și practică, însă toate deciziile pe care le ia nu sunt niciodată în folosul său, ci al celor din jur.
Temele abordate de autor sunt despre familie, iubire, speranță, dar și trădare, cruzime și deznădejde. De-a lungul acestui roman, putem observa relațiile sociale dintre oameni de-a lungul istoriei, cronologia începând o dată cu apariția turnului și până în prezentul comunist gata să ia sfârșit. Simbolul turnului este în strânsă legătura cu familia pompierilor, de la construirea sa și semnificația pe care o are, până la declinul și tăcerea în care se refugiază. Cu toate acestea, autorul a ales să scrie un roman cu o structură ciclică, astfel că libertatea nu poate fi dobândită fără o reîntoarcere în locul în care a început totul, Turnul focului.
Pe măsură ce descoperim generațiile de pompieri din familia Stoica, suntem martorii schimbărilor prin care trece Bucureștiul, acest personaj care pare să le îndure pe toate cu stoicism, pentru ca, în final, să devină nepăsător și imun la amputări și ființele acum nefericite pe care le ține prizoniere în interiorul sufletului său de beton
„Am fost și suntem prizonieri ai acestui oraș, niște spirite într-o lume ireală, captive într-o viață în care e prevăzut doar să te învârți în cerc. Niște umbre dintr-o veșnică iluzie.”
Suferința și anxietatea simțite de narator în timpul perioadei comuniste o dată cu condamnarea pe care o primește în urma unei trădări și a pierderilor iminente, atât a oamenilor dragi, cât și a cartierelor iubite precum Dealul Spirii, ne însoțesc și pe noi cititorii până în finalul eliberator. Speranța pare un concept abstract.
„Tot orașul imita Vestul, dar nu eram acolo, eram în Est, unde mirosea a praf de pușcă, a puci, a dictatură și pogrom. Bineînțeles, astea nu erau niște invenții ale Estului, dar, din nefericire, și mica, neînsemnata mea țară și-a propus să se alăture nebuniei din lume și să încerce tot ce prevăzuseră demonii vremii pentru oameni. Să nu lase nimic neîncercat pentru a-și însângera nu doar mâinile, ci și străzile, curțile, limba, conștiința.”
Cătălin Dorian Florescu are un stil ce nu te poate lăsa indiferent, fiecare personaj este autentic și prezentat atât de bine încât parcă îl poți vedea. Cadrul în care se desfășoară povestea de peste ani este al unui București pe care parcă îl simțim că există odată cu noi, iar simțurile ne sunt toate activate de un talent aparte. Ne emoționăm și râdem, plângem și suferim alături de personajele acestui roman, ne simțim ca niște observatori ai turnului, urcați în vârf pentru a observa istoria odată cu el.
Dacă v-am făcut curioși, găsiți cartea aici:
Despre autor
Născut la Timișoara în 1967, CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându‑se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într‑un centru de reabilitare pentru dependenții de droguri. Din 2001 este scriitor liber‑profesionist. A publicat romanele Wunderzeit (Vremea minunilor, 2001; Humanitas, 2022), Der kurze Weg nach Hause (Scurtul drum spre casă, 2002), Der blinde Masseur (Maseurul orb, 2006; Humanitas, 2023), Zaira (2008, Humanitas, 2023), Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească, 2011; Humanitas, 2022), Der Mann, der das Glück Bringt (Bărbatul care aduce fericirea, Humanitas, 2016) și volumul de povestiri Der Nabel der Welt (În buricul pământului, Humanitas, 2019). (sursa humanitas.ro)
