„N-avea nici o importanță că-i întuneric sau lumină în odaie, că inima omenească poate fi împietrită sau milostivă. Lumea se destrăma ca un vis urât; din toată această viață nu-i mai rămânea decât durerea ce mai stăruia în carne, dar și această durere asurzea treptat, ultimele legături se rupeau. Din tot haosul în care se învălmășeau acum toate cele pământești, doar sunetul vocilor mai răzbea până la ea, dar nu le mai prindea înțelesul. Ochii ei începeau să se ațintească asupra viziunii pe care morții o contemplă veșnic.”