Prin intermediul romanului „Tăcerea vine prima”, Ioana Maria Stăncescu m-a cucerit total și sunt fericită să spun că am descoperit încă o autoare ale cărei romane le voi urmări și citi cu drag. Sensibilitatea autoarei și stilul său m-au lipit de paginile acestei cărți și m-au ținut conectată până la final, care, de asemenea, mi s-a părut extrem de potrivit.
Subiectul romanului „Tăcerea vine prima” face referire la conflictul dintre generații, dar și la traumele preluate din familie și transmise mai departe copiilor.
Dora este o mamă singură din București ce crește o adolescentă cu care nu are cea mai bună relație, pe nume Flavia. Aceasta este divorțată de tatăl Flaviei, Vlad, al cărui motiv de a pleca este, la prima vedere, justificat de găsirea unei noi iubiri. Dora suferă din cauza singurătății, dar nu din cauza plecării lui Vlad, iar pe măsură ce avansam cu lectura descoperim că totul este mult mai profund decât pare la o primă vedere.
În copilărie, Dora și-a văzut părinții despărțiți, pe mama ei Nina alergând pe scări după tatăl său, ce alerga la rândul lui după o altă femeie cu care a ales să-și refacă viața. Nina, deși aparent, în copilărie, și-a avut tatăl în preajmă, a simțit distanța dintre părinții săi și i-a observat, pe mama sa, Victoria, suferind din cauza agresivității și escapadelor soțului, și pe tatăl sau, Marin, păstrându-și toate gândurile pentru el însuși și mirosind a casă străină.
Probabil tăcerea a luat naștere o dată cu bunicii, dar există și posibilitatea ca aceasta să fie o moștenire de familie mult mai veche.
„Când mă gândesc la părinții mei, tăcerea vine prima.”
Urmărind-o pe Dora de-a lungul romanului am trecut prin diferite stări, dar mi-am păstrat un strop ce speranță, sperând că totul se va rezolva cumva în final. La început, am simțit multă compasiune pentru ea și pentru Flavia. A trăi sub supravegherea unei mame autoritare și obsedate de control, reticentă la schimbare și aparent incapabilă de iubire, trebuie să fi fost greu. Cel puțin așa o vede Dora pe mama sa și, aparent, trauma lăsată de plecare tatălui său în copilărie, o împiedică pe aceasta să se gândească la suferința mamei și la nevoia sa de a se adapta pentru a putea crește singură un copil. Deși Dora este acum în aceeași situație deloc ușoară cu Flavia, nici mama sa, dar nici ea, nu fac vreun efort de a o înțelege și sprijini pe cealaltă.
Suferința Ninei a fost atât de puternică, atât cauzată de trauma din copilărie, cât și de experiența cu propriul soț, încât singurul lucru în care s-a putut refugia a fost tăcerea. Liniștea apăsătoare ce spunea mai multe decât o puteau face vorbele. Tăcerea tăioasă preluată din copilărie și consolidată mai târziu. Un om distrus și în suferință nu poate fi capabil să transmită dragoste dacă el nu se iubește în primul rând pe sine și dacă nu face pace cu trecutul. Ca o greutate enormă, Nina poartă atât povara mamei, cât și pe a ei însăși și o transmite mai departe Dorei.
Dora este prima dintre aceste femei care încearcă să facă lucrurile diferit, încearcă să rupă acest cerc vicios, care deja o afectează pe propria sa fiică. Din nefericire, nici Dora nu a învățat să se iubească, se învinovățește pentru plecarea tatălui, poate și pentru cea a soțului, deși este conștientă că relația lor însemna pentru ea doar umplerea acelui gol lăsat de pierderea figurii masculine din viața ei de copilă. Pentru că este o pierdere, orice plecare, abandon, reprezintă o pierdere care trebuie trăită exact așa.
Victoria, Nina, Dora, niciuna dintre aceste femei nu și-a trăit suferința, nu și-au acceptat pierderea. Au ales revolta și, în cele din urmă, tăcerea. Flavia încearcă să trăiască despărțirea părinților, prin revoltă, tristețe, însă Dorei îi este greu să înțeleagă. Conform educației primite de la mama sa, ea trebuia să se poarte exact așa cum s-ar fi așteptat lumea din jur, puternică și zâmbitoare, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am apreciat că Dora își găsește puterea de a-i vorbi mamei sale despre durerile din trecut, despre singurătatea pe care a simțit-o încă de când tatăl său a ales să plece și am sperat că acest lucru va schimba ceva în Nina.
Adevărul este că, de cele mai multe ori, părinții oferă cât pot folosindu-se de propriile cunoștințe. Venind pe lume, fiecare copil își vede părinții ca fiind atotputernici și atotcunoscători, însă, în realitate, și ei au fost copii și au poate traumele lor, lucrurile lor nerezolvate sau poate, pur și simplu, nu pot oferi mai mult. Cea mai bună abordare este acceptarea lor, exact așa cum sunt, și renunțarea la a avea așteptări. Așteptări că tatăl se va întoarce la familie într-o bună zi sau că mama rece va arăta iubire în cele din urmă.
Așteptările fetiței Dora și speranța sa că într-o zi va fi iubită sunt cele ce o trag înapoi în abisul tristeții apăsătoare. Singurul lucru pe care-l putea face să remedieze relația cu mama sa a fost făcut, i-a comunicat ce simte și ce gândește, dar o relație, de orice tip, implică energie din ambele părți.
„Nu știu dacă mama simte nevoia să fie rea ca să nu fie slabă. Atât timp cât își bagă în cap că eu nu fac bine, ea e acolo să repare. Dacă tot nu mai clădește nimic în viața ei, își ocupă timpul reparând în a mea.”
Gustave Doré pentru „The raven” a lui E.A.Poe
Mi-a plăcut foarte mult modul în care sunt descrise coșmarurile și simbolistica lor, teama Dorei de păsări ducându-mă cu gândul la The raven al lui Edgar Allan Poe sau la filmul The birds al lui Alfred Hitchcock. Exact pasajele acestea mă determină să cred că Ioana Maria Stăncescu ar putea aborda cu ușurință și alte genuri literare, realismul magic al acestor paragrafe amintindu-mi de Eliade sau Bulgakov.
„Nu-mi plac păsările, nu-mi place căutătura lor înnebunită, piezișă, ochii sticloși pe laturile capului, mi-e frică de ciocul și de ghearele făcute să apuce, să smulgă, să sfâșie, să rănească. Când mă gândesc la păsări, vad sânge.”
Unul dintre personajele mele preferate ale acestei cărți este unui episodic, tanti Flori, prietena Ninei de la Brașov. Tanti Flori pare să posede anumite trăsături potrivite pentru tipul de mamă pe care și l-ar fi dorit Dora, comunicativă și deschisă. Tanti Flori distruge cumva mitul conform căruia doar bărbații sunt cei care fug în căutarea iubirii prin case străine și povestește despre relația sa cu soțul său, dar și despre marea ei iubire, un alt bărbat plecat în Germania. Dora este șocată de ușurința cu care această femei se deschide în fața ei, o străină, și nu se poate abține de la a o compara pe acesta cu mama sa tăcută și mereu atentă la gura lumii. Tanti Flori este genul de personaj care ar putea aduce speranță unei situații dramatice folosindu-se doar de puțin umor și experiență de viață. Cu tanti Flori sigur aș bea o cafea și nu m-aș sătura să o ascult o zi întreagă.
„Bărbații sunt ființe simple. Un pahar de vin, o mâncare bună, o privire plină de admirație și faci ce vrei din ei.”
Mi-a plăcut tare mult această carte despre care ar mai fi încă multe de povestit. O recomand cu tot dragul și aștept cu nerăbdare să descopăr și celelalte cărți ale autoarei ce vor mai apărea. Între timp, o voi citi pe prima, „Tot ce i-am promis tatălui meu”, pe care de abia aștept să o descopăr.
Găsiți cărțile aici:
Despre autor
Ioana Maria Stăncescu s-a născut la București, în 1975, și a studiat limba și literatura franceză la Universitatea București. Lucrează ca realizator la Radio România Internațional. Debutează în 2020 cu Tot ce i-am promis tatălui meu (apărut la Editura Trei), roman nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut Proză, și laureat la Festival du Premier Roman Chambéry, 2021. (sursa cărturești.ro)
