„Să scrii tot, să scrii mereu. Pentru că ceea ce nu scrii nu există, nu e real. Și viața cea scurtă a lui Antonio aparține realității, pentru că a produs acele rânduri scrise în contul său, pentru că altminteri s-ar fi scurs ca nisipul din această clepsidră. Totul devine un înscris, care merge înainte fără să se oprească, exact ca și zilele, care nu se mai întorc niciodată.”
Sinopsis
Într-o dimineață de iulie, Caterina, o fată de nici cincisprezece ani, este smulsă din patria ei, redusă la sclavie și vândută. Călătoria ei de pe platourile sălbatice ale Caucazului până la Marea Neagră, de la Constantinopol la Veneția, de la Florența la Vinci ne-o dezvăluie treptat, oglindită de fiecare personaj pe care-l întâlnește. Când ajunge în Italia, totul i-a fost luat – familia, trupul, visurile, viitorul, țara și cultura ei străveche –, mai puțin mândria și darul de a desena: rareori chipuri, căci a le surprinde îi pare aproape o vrajă. Însă frumusețea surâsului și expresivitatea mâinilor sale, cu care comunica mai plin decât prin cuvinte, vor fi imortalizate aproape obsesiv de fiul ei, Leonardo, într-o căutare permanentă a universului straniu al femeii căreia nu a avut voie să îi spună mamă, ci doar Caterina. (sursa humanitas.ro)
Citind această carte, mi-am dat seama cât de pasionat este Carlo Vecce atât de viața lui Leonardo da Vinci, cât și de cea a Caterinei. Pornind de la o dovadă potrivit căreia Caterina ar fi fost o sclavă cercheză și urmărind cronologic toate mențiunile acestui nume, autorul încearcă să reconstituie viața tumultuoasă a acestei femei.
Meticulozitatea cercetărilor sale și fascinația pentru Leonardo, dar și pentru posibila poveste a mamei sale, transformă „Surâsul Caterinei” într-o lectură care abundă în informații istorice noi. Deși este prima sa carte de ficțiune, Vecce reușește să captiveze prin darul său de povestitor.
Figura Caterinei nu este conturată direct, prin introspecție sau detalii precise, ci este descrisă prin intermediul celorlalte personaje cărora le va marca viețile. Acest lucru nu m-a distanțat emoțional de ea, ci, dimpotrivă, mi-a stârnit curiozitatea și m-a captivat de-a lungul întregului roman. Caterina devine un simbol al libertății și, deși este prezentată ca fiind o sclavă, niciodată nu m-am gândit la ea în acest fel. Este imaginea unei ființe libere în ciuda sorții, pentru că nimeni nu a putut cuceri vreodată propria-i realitate și capacitatea de a crea povești. Caterina iese în evidență prin alegerile pe care le face, prin tăcerile sale lungi, dar și prin modul în care este privită de ceilalți. Povestea sa este foarte vie, în ciuda puținelor date istorice pe care autorul reușește să le identifice.
„Viața, o străfulgerare, o pulsație nedeslușită de amintiri și imagini, acel atât de puțin trăit împreună.”
Echilibrul dintre realitate și ficțiune mi se pare unul ideal. Carlo Vecce construiește povestea Caterinei pornind de la câteva indicii istorice și reușește să creeze o narațiune cursivă, care poate părea chiar autentică. Imaginația sa completează cu sensibilitate golurile trecutului, fără a romanța excesiv.
Pasiunea mea pentru istorie m-a făcut să apreciez enorm efortul autorului de a se documenta temeinic în privința personajelor, locurilor și obiceiurilor descrise în această carte. De la Caucaz, trecând prin Constantinopol și apoi în Italia, totul mi-a apărut aievea în fața ochilor, iar pe Caterina am văzut-o ca pe o deschizătoare de drumuri.
Accentul pus pe feminitate și pe acceptarea sexualității în absența rușinii declanșate de ideile religioase ale lumii „civilizate”, pe care Caterina nu le înțelege în totalitate, este un ingredient ce aduce cartea în prezent. Această temă este extrem de actuală și importantă în societățile pe care ni le-am construit. L-am apreciat pe Carlo Vecce pentru decizia de a pune accentul pe feminism și pe ideile care încă îngrădesc libertățile femeilor într-o lume în care sclavia este, teoretic, abolită.
„Fiecare viață e un miracol ce nu se repetă și trebuie salvată cu orice preț, căci, dacă se pierde, odată cu ea dispare un întreg univers de sentimente și de amintiri, de chipuri și de dezmierdări.”
Personajul care mi-a plăcut cel mai mult a fost Ginevra, cea care decide să o cumpere pe Caterina cu gândul de a-i oferi libertatea mai târziu. Este o femeie puternică, liberă atât cât putea fi o femeie în acea perioadă, cultivată și suficient de atentă încât să vadă ceea ce o face pe Caterina specială. Citește mult, observă fin, iar prin discreție și claritate morală, impune respect fără să aibă nevoie de autoritate.
Îndrăgostită întreaga sa viață de Donato, Ginevra devine salvarea lui prin capacitatea ei de a înțelege lucrurile în profunzime și prin abilitatea de a aranja lucrurile astfel încât cei doi — și, implicit, Caterina — să poată duce o viață liniștită.
Ea reprezintă, simbolic, figura mamei: cea care încearcă să o protejeze pe Caterina și să-i redea libertatea, dar care suferă sincer în momentele de cumpănă. Mi-a plăcut legătura dintre cele două — Ginevra este prima care nu o vede pe Caterina ca pe o sclavă, ci, mai curând, ca pe o fiică.
Mi-a plăcut foarte mult această carte; m-a purtat prin locuri îndepărtate, în spațiu și timp, și am reușit să descopăr lucruri noi atât despre Caterina, cât și despre celelalte personaje istorice. Peisajele din Caucaz și Italia au reprezentat imagini vii, care mi-au conturat întreaga experiență și m-au ajutat să-mi imaginez lumea Caterinei — o lume care avea să devină și cea a lui Leonardo.
Am încheiat lectura cu un sentiment de melancolie, gândindu-mă la adevărata soartă a Caterinei, la modul în care și-a pus amprenta asupra vieții fiului său și la acel surâs din picturile lui, care se prea poate să-i fi aparținut chiar mamei sale.
„Caterina îmi surâde înainte de a pleca. Nu făcuse asta niciodată. Un surâs abia vizibil, vag, gingaș, pe buzele-i ușor arcuite. Un surâs al cunoașterii, ecou al suferințelor străvechi și universale. Bucuria împletită cu durerea, și dorința cu frica, îmbrățișarea misterioasă și de nedescleștat care se regăsește în toate lucrurile mari ale vieții: a te naște și a da naștere, iubirea, visarea, moartea poate.”
Dacă v-am făcut curioși, găsiți cartea aici:
Despre autor
CARLO VECCE (n. 1959, Napoli), filolog și istoric al civilizației renascentiste, unul dintre cei mai importanți cercetători italieni ai vieții și operei lui Leonardo da Vinci, este în prezent profesor de literatură italiană la Universitatea din Napoli „L’Orientale”. A predat, de asemenea, la universitățile din Pavia, Chieti-Pescara și Macerata, și a fost profesor invitat la Paris 3 – Sorbonne Nouvelle, UCLA, la Institute of Advanced Studies din Durham și la École Normale Supérieure de Lyon. Ca specialist în viața și opera lui Leonardo da Vinci, face parte, din 1994, din Comisia Vinciana. Printre contribuțiile sale cele mai importante se numără edițiile la Libro di pittura (1995) și Codice Arundel 263 (1998), precum și biografia Leonardo, la vita, din 2024. În cadrul faimoasei Accademia dei Lincei, s-a dedicat unui proiect de reconstrucție a bibliotecii lui Leonardo, care a dus la organizarea de expoziții la aceeași academie, la Muzeul Galileo din Florența, la Universitatea Stanford și la Institutul Max Planck din Berlin, și la publicarea, în 2021, a volumului La biblioteca di Leonardo. În 2022 apare Il Decameron di Pasolini, storia di un sogno, un studiu asupra procesului creativ care a dus la nașterea lungmetrajului lui Pasolini. În 2023 publică romanul Surâsul Caterinei. Mama lui Leonardo da Vinci (Il sorriso di Caterina. Madre di Leonardo), bestseller în Italia, tradus în peste 15 limbi și câștigător al Premio Inedito Colline di Torino, Premio Nazionale di Narrativa Città di Penne, Premio Napoli Cultural Classic. Printre publicațiile sale literare se numără și volumul de poezie Feuilles, apărut în 1983; dialogul Coblas. Il mistero delle sei stanze (cu Alessandro Fo și Claudio Vela), din 1986; poemul Viaggio in Québec, publicat în 2009. A scris piese de teatru: La luna capovolta. Sogni di Girolamo Cardano, 2002, Compagne di classe (adaptare după Scuola normale femminile de Matilde Serao), 2011, și Umbra profunda. Frammenti della giovinezza di Giordano Bruno, 2013. (sursa humanitas.ro)
