„Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-l recunoaștem când ni se arată.”
Așa începe Camelia Cavadia această colecție de povestiri ademenindu-ne să intrăm într-o lume a copilăriei și a poveștilor spuse de bunici într-o perioadă în care exista timp pentru a asculta, pentru a ne imagina și pentru a trăi cu adevărat fiecare moment.
Poveștile din „Sufletul lumii” par să vină dintr-un loc vechi și tăcut, dar viu, în care emoțiile nu sunt strigate, ci simțite profund. Sunt texte scurte, dar intense, care explorează frica, dorul, suferința, nevoia de apartenență, toate trecute printr-un filtru delicat, aproape poetic. Unele au o notă de fantastic discret, altele îți dau senzația că ai deschis o cutie cu amintiri prea bine închise. Dar toate au în comun ceva esențial: o sensibilitate sinceră, care nu încearcă să impresioneze, ci doar să spună și să păstreze ceea ce nu trebuie uitat.
„Grădina ascunsă” este povestea unui sanctuar al liniștii și abundenței, o himeră dintr-un oraș îngreunat de beton încins, un portal către tihnă. Oare cât de mult ajunge să ne copleșească orașul dacă începem să ne imaginăm oaze de liniște în care să ne putem retrage pentru a ne reîncărca sufletele chinuite? Am tânjit după această grădină, am văzut-o și am simțit pacea care o învăluia și mi-am dorit să fiu acolo — unde oamenii sunt amabili, unde mâncarea este divină și unde există timp.
„Câteodată e bine să iei lucrurile așa cum vin. Să n-ai așteptări și să înțelegi că unele lucruri sunt irepetabile.”
„Necuratul” a fost povestea care m-a cutremurat, m-a făcut să simt vivid cum un șarpe se zbate înăuntrul meu, stilul autoarei transformând întreaga poveste în ceva posibil și real. Mi-a amintit de poveștile fantastice pe care mi le spunea bunica în copilărie, despre strigoi și fantome, despre căprițe posedate și despre sunete produse de suflete aflate în căutarea liniștii. M-a cutremurat, dar mi-a reamintit de puterea femeilor și de curajul lor în fața oricăror greutăți ale vieții.
„Uneori, mișcarea te ajută să conștientizezi că trupul tău nu e doar carcasa ce-ți ține măruntaiele la un loc. Nu e doar mecanismul care te ajută să mergi, să vezi, să auzi. Și nu e doar un chip pe care oamenii îl plac sau nu. Corpul tău ești tu. Căci toate durerile, bucuriile și lipsurile tale sunt și ale lui.”
„Dintr-o lume în alta” mi-a plăcut foarte mult. Este o poveste despre pierdere, suferință și abuz, dar și despre salvare prin sacrificiu. Este despre a aprecia oamenii de lângă noi și despre regrete. Justiția împotriva celor vinovați nu se lasă așteptată, aceasta aducând un soi de echilibru odată cu pedepsirea agresorilor. Conștientizarea iubirii pierdute este tardivă, iar lacrimile sunt de prisos. Numele soțului care-și plânge soția, Amilcar, poate fi văzut ca o anagramă, literele formând astfel și cuvântul Lacrima. Remușcarea, iubirea neîmpărtășită la timp și vinovăția m-au dus cu gândul la „Ce mult te-am iubit” de Zaharia Stancu.
„Femeia care nu mai voia să moară” este povestea părinților toxici, care-și exploatează copiii până când se transformă în umbre, hrănindu-se cu emoțiile lor pentru a-și prelungi existențele inutile. A fost greu de parcurs, mi-a trezit o repulsie și un dezgust accentuate, mizeria din casa descrisă fiind un corespondent al sufletelor acestor oameni toxici. Am trăit un sentiment de satisfacție în momentul în care fiul, chinuit de povara existenței unei mame egoiste, decide, cu ajutor, să-și recupereze viața. Curățenia din casă și din suflet a izgonit parazitul ce nu ar fi putut rezista niciodată de unul singur. Am tras aer adânc la final și am fost fericită. Este o poveste despre limite sănătoase, despre viețile care ne aparțin și despre manipulare mascată de falsă protecție și iubire.
„Așa cum o vede el acum, bunica e o caracatiță cu mii de brațe ascunse sub plapuma murdară, brațe care îi aduc tot ceea ce are nevoie din lume. Iar bunicii îi trebuie de toate.”
„Noaptea care a ucis fericirea copiilor” mi-a amintit de copilărie și de colindat, de covrigi, mere, ger, râsete, zăpadă, săniuș și fericire pură. Mi-am amintit de iernile cu multă zăpadă când alunecam pe derdeluș de dimineață până seara fără să simt frigul.
Camelia Cavadia are un stil delicat, ușor confesiv, cald, empatic, dar pătrunzător care te transportă imediat în lumea povestirilor sale. Realismul magic, dialogul redus și introspecția puternică lasă loc imaginației să creioneze mai departe poveștile și permit cititorului să creeze extensii ale lumilor conturate. Atmosfera fiecăreia dintre cele 12 povestiri încurajează, ca un domino, nașterea unor povești noi, exact așa cum și-a propus autoarea la începutul cărții.
„Sufletul lumii” este colecția de povești care trebuie citită pentru a vă reaminti, a visa sau a crea noi povești pentru generații viitoare. „Poveștile nu sunt simple ficțiuni. Ele sunt adevărurile care ne învață cum să trăim.”, Ursula K. Le Guin
Dacă v-am făcut curioși, găsiți cartea aici:
Despre autoare
Născută pe 10 mai 1969, la București, Camelia Cavadia a absolvit liceul de filologie-istorie Zoia Kosmodemianskaia și este licențiată în filosofie și jurnalism. Are un background de 22 de ani în televiziune (Pro TV și Antena1), iar din 2017 este cofondator al Agenției de Comunicare Fabrica de PR. A debutat în literatură în 2015, la Editura Trei, cu volumul Vina, care avea să fie desemnat cel mai bun roman de debut la Festival du Premier Roman de la Chambéry (Franța), un an mai târziu. În 2016, a apărut cel de al doilea roman, Măștile fricii, lansat ulterior și în Marea Britanie, iar în 2018 romanul Purgatoriul îngerilor, despre care scriitorul Radu Vancu a spus că este „documentul emoționant al unei lumi a copiilor dispăruți”. (sursa edituratrei.ro)
