Ce înseamnă să fii adolescent într-o lume care te abandonează? Cum arată copilăria când mediul în care crești e lipsit de siguranță, de afecțiune, de repere? „Noi, copiii din Bahnhof Zoo” nu oferă răspunsuri, ci te obligă să privești realitatea direct în față – o realitate care, din păcate, nu e doar parte din trecut.
Sinopsis
Christiane F. este un copil inteligent şi plin de personalitate care creşte într-un cartier nou construit din Berlinul de Vest. Detestă betonul din jur, suferă din cauza atmosferei tensionate din familie. Dar vrea să-şi trăiască viaţa din plin şi, cu timpul, se refugiază tot mai mult în mijlocul găştii. Cu cei de vârsta ei, Christiane se simte liberă. Se îndrăgosteşte de muzica lui David Bowie, încearcă haşiş şi LSD. La treisprezece ani, ia pentru prima dată heroină. La paisprezece ani, face deja trotuarul ca să aibă bani de droguri. Începe o viaţă nebună, într-o permanentă hăituială. Dar, deşi suferinţa cotropeşte prematur ingenuitatea copilărească, n-o poate risipi cu totul.
Când a ajuns să depună mărturie la tribunal, Christiane F. a fost abordată de jurnalistul Horst Rieck, care s-a arătat interesat să afle mai multe despre ea. Timp de două luni, adolescenta şi-a spus, cu totală sinceritate, vibranta poveste de viaţă. La transcrierea înregistrărilor, Rieck şi colegul său, Kai Hermann, au înţeles să păstreze nealterată vocea Christianei, întregind perspectiva ei asupra evenimentelor cu relatările mamei şi ale altor persoane care i-au cunoscut pe tinerii „davişti“ din Berlinul anilor ’70. A ieşit o carte îndrăzneaţă, tristă, fascinantă, care respiră vitalitate prin toţi porii.
Volumul a fost tradus în peste cincisprezece limbi şi a arătat lumii întregi cum ajung nişte copii să-şi ducă viaţa între heroină şi trotuar. Ecranizarea din 1981 a fost, de asemenea, un succes internaţional. Ediţia de faţă conţine o serie de fotografii cu prietenii Christianei şi cu locurile unde îşi petreceau timpul narcomanii din Berlin. (sursa humanitas.ro)
Am ales să citesc această carte pentru că mă intrigă orice are legătură cu Germania și, în încercarea de a depăși perioada celor două războaie mondiale, muzica celor de la Rammstein și stereotipurile nemțești, mi-am zis că perioada anilor ’70 merită explorată. Recunosc, m-a atras și descrierea cărții, singurele mele informații legate de toxicomani fiind cele din România anilor ’90 când eram prea mică pentru a înțelege de ce se donează seringi noi unor adolescenți. Fiind un subiect actual, mi-am dorit să cunosc mai multe, în special din perspectiva daviștilor, mi-am dorit să-i înțeleg și să descopăr mai multe despre acest subiect condamnat de o societate care, de altfel, refuză să se implice mai mult decât verbal. Cel puțin în România.
Din punctul meu de vedere, Christiane F. a făcut foarte bine că a publicat aceste interviuri, atât de sincere și directe și ne-a permis să ne uităm atent la viața pe care cu greu a putut-o părăsi – și nu fără ajutor. De-a lungul lecturii am trecut prin diferite stări, de la șoc, revoltă, tristețe, compasiune, speranță , neștiind exact ce se va întâmpla cu Christiane sau dacă va reuși să supraviețuiască și cum. Am avut nevoie de pauze de la lectură pentru că uneori devenea extrem de greu de parcurs, degradarea la care se supune un toxicoman ajungând neașteptat de profundă. Pentru copiii din Bahnhof Zoo am simțit o nemărginită compasiune; pe Christiane mi-am dorit să o îmbrățișez de nenumărate ori, începând cu clipa în care a descoperit hașișul și până în momentul în care heroina i-a furat viața și identitatea.
Relatarea brutală, lipsită de filtre a poveștii sale, transformă cartea „Noi, copiii din Bahnhof Zoo” într-una aproape imposibil de citit. Dar am continuat, pentru că am sperat până la final că ea va fi bine, va trăi și va renunța definitiv la droguri. Ceea ce s-a și întâmplat. Primul lucru care m-a frapat de-a lungul destăinuirilor a fost vârsta fragedă la care acești copii au început să se drogheze, începând cu hașișul, LSD-ul, cocaina și, în cele din urmă, heroina. Erau doar niște copii care-și doreau, poate, mai multă afecțiune, iubire și atenție din partea unor părinți marcați de propriile probleme, dar care își doreau să aparțină unui loc, să fie acceptați de ceilalți. Ce poate face un copil aflat în pragul adolescenței, care începe să experimenteze diverse emoții și trăiri, și care atunci învață faptul că viața nu este formată doar din fericire sau tristețe pură, ci este un rollercoaster de emoții diverse? Oare ce va face el când va descoperi că există ceva care-l poate ajuta să simtă doar fericire? Cam cât de greu îi va fi să se întoarcă la viața sa măruntă, în care orice lucru are nevoie de timp?
Ce m-a înfuriat foarte tare nu a fost neputința părinților de a-i ajuta, ci autoritățile și sistemul disfuncțional și corupt. M-am întrebat încă de la început: oare ce a împins-o pe Christiane F. să aleagă acest drum? Pe de o parte, divorțul părinților și noul prieten al mamei, desigur, însă și nevoia de apartenență și anturajul. Cum ai putea să eviți drogurile când toți prietenii tăi le consumă, când devine ceva cool și extraordinar? Pe de altă parte, în cazul Christianei, totul a început cu refuzul mamei de a accepta adevărul, care se adaugă celorlalte motive, însă incapacitatea statului de a-i ajuta pe acești copii și de a-și asuma problema drogurilor este absolut revoltătoare. Resemnarea în fața dependenței, așa-zisele filtre ale poliției prin care arestau minori dependenți doar pentru a-i elibera și puținele centre care-și propuneau să-i ajute pe aceștia, acestea sunt adevăratele probleme. La un moment dat, mama Christianei povestește cum încearcă la toate instituțiile să găsească ajutorul necesar pentru a-și salva fiica, însă fără vreun rezultat pe termen lung. Trist este faptul că în prezent, în România, există exact aceeași delăsare din partea autorităților, a instituțiilor, a oamenilor politici ale căror declarații nu sunt susținute de niciun fel de acțiuni.
Încă de la începutul cărții nu am fost deloc de acord cu afirmația cum că vina ar fi a Christianei. Aceasta a fost doar o victimă a unui sistem care a tratat cu superficialitate problemele daviștilor. Încercările ei repetate de a renunța la heroină și dorința de a-și trăi viața fără a fi o toxicomană demonstrează că acest drum este greu de abandonat. Prostituarea pentru heroină, minciunile, degradarea, recidiva – toate acestea au împins-o pe Christiane F. să-și dorească să pună capăt cercului vicios printr-o supradoză, căreia, în mod miraculos, i-a supraviețuit.
Ceea ce m-a marcat profund a fost lipsa de reacție pe care au dezvoltat-o toxicomanii în fața morții prietenilor lor. Heroina ajunsese să le anuleze atât de mult umanitatea încât nu reușeau să reacționeze în fața pierderii, lucru la care Christiane asistă încă șocată. Timpul lor se măsoară în intervalul dintre doze, iar toate preocupările și pornirile sunt dictate de nevoia de a se injecta. Restul nu mai contează.
„Noi, copiii din Bahnhof Zoo” este genul de carte extrem de greu de parcurs pentru că, de cele mai multe ori, este cel mai dificil să conștientizăm realitatea crudă care ne înconjoară, fiind mai ușor să ignorăm și să mergem mai departe. În acest caz însă, recomand să ne oprim puțin și să analizăm unde poate duce ignoranța și refuzul de a accepta existența unor probleme reale. Christiane F. a avut șansa de a trăi datorită familiei care a scos-o din mediul acela toxic, însă foarte mulți copii nu au avut acest noroc și și-au pierdut viețile.
Recomand această carte tuturor; este un must read.
Găsiți alte recenzii aici.
Despre autoare
Christiane F. este pseudonimul Christianei Vera Felscherinow, născută pe 20 mai 1962 în Hamburg, Germania. A devenit cunoscută la nivel internațional în urma publicării cărții „Noi, copiii din Bahnhof Zoo” (Wir Kinder vom Bahnhof Zoo) în 1978, care documentează experiențele sale din adolescență legate de dependența de heroină și viața pe străzile Berlinului. Cartea a fost realizată pe baza interviurilor acordate jurnaliștilor Kai Hermann și Horst Rieck și a avut un impact major asupra conștientizării problemelor legate de droguri în rândul tinerilor.
În 2013, Christiane Felscherinow a publicat o continuare autobiografică intitulată Mein zweites Leben (A doua mea viață), realizată în colaborare cu jurnalista Sonja Vukovic. Această lucrare oferă o perspectivă asupra vieții sale după celebritatea neașteptată, abordând luptele continue cu dependența, relația cu fiul său și eforturile de a-și reconstrui viața. Cartea a fost bine primită și a fost inclusă în lista bestsellerelor Der Spiegel .
