MIRCEA PRICĂJAN s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn-de-Fier (Polirom, 2018), Murmur (Humanitas, 2023) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume. A îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. A editat două antologii tematice de proză scurtă. În intervalul 2003–2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al aceleiași publicații. (sursa mirceapricajan.ro)
Dorința mea de a descoperi cât mai mulți autori români contemporani m-a adus față în față cu romanul „Murmur”, ce m-a purtat, o dată cu protagonistul, prin diferite etape ale vieții sale, de la copilărie la maturitate.
Copilăria lui Matei și a surorii sale, Crina, trăită în căsuța din cărămidă cu două camere și un antreu, clădită prin truda bunicilor, era acel tărâm magic mărginit de stilul brutalist al regimului comunist. Neajunsurile și nedreptățile vremii le erau străine copiilor, care, sub protecția bunicilor, se bucurau de acea lume a copilăriei lor, plină de povești și de noi lucruri de descoperit.
Mi-a plăcut tare mult această parte care, deși în perioade diferite, mi-a amintit de copilăria mea, de părinții care-mi citeau subtitrările filmelor, de vânarea gândacilor de Colorado de pe cartofi sau vinete, de gustul corcodușelor verzi de prin vecini, de injecțiile dureroase cu Penicilina sau Moldamin, dar și de camera cea bună de la stradă a bunicilor, păstrată pentru musafiri.
„Camera de la stradă era rareori folosită, pe aceea o țineau in perfectă ordine, fiecare lucru la locul lui, mereu la fel, un soi de cameră de oaspeți, deși bunicii nu primeau niciodată musafiri și singurii care dormeau acolo erau Vlad cu Loredana, băiatul și nora lor, atunci când veneau să le aducă nepoții sau să-i ia înapoi acasă.”
De-a lungul romanului, aflăm și povestea bunicilor, care, deși la scurt timp de la întemeierea familiei au pierdut tot și au fost nevoiți să o ia de la zero într-un loc nou, ambiția și perseverența lor i-au ajutat să răzbească și să-și regăsească speranța. Deși continuă să aibă un trai modest, aceștia le oferă nepoților o copilărie magică, în care, grădina bine îngrijită, camera interzisă de la stradă, mâncarea gustoasă a bunicii și aventurile prin pădure cu bunicul reprezintă elementele perfecte ale unui cadru fantastic.
Este interesant de descoperit faptul că bunicul, Viorel, deși victimă a sistemului, continuă să slujească statul, pe parcursul vieții, cu aceeași disciplină și determinare, fără să pună la îndoială direcția sau motivația partidului. Chiar și în momentul în care povestește o întâmplare din tinerețe, de pe vremea când era jandarm, copiilor, acesta în continuare nu pare să pună la îndoială ordinele primite, nedrepte sau nu.
Mi-a plăcut evoluția lui Matei, care deși educat de bunic cu aceeași disciplină și datorie față de societatea comunistă, încă din copilărie acesta simte nevoia să se revolte împotriva unei situații care, deși nu înțelege în totalitate de ce, i se pare nedreaptă.
„Ochii bulbucați ai politrucilor îi simțea în mod aparte, și trufia lor, care îl enervase din prima clipă, îi ardea acum pielea feței. Oamenii aceia aveau impresia că li se cuvenea totul, veniseră acolo ca la un banchet al săracilor pentru a se înfrupta din cele mai alese bucate. Văzuseră cum se uitaseră la colegii lui, cum primiseră poeziile, cântecele, scenetele pregătite cu atâta chin ca pe niște ofrande. Știau că așteptau acum același lucru din partea sa. << N-o să le fac pe plac >>, și-a spus Matei, deodată convins că asta era alegerea corectă. << N-o să scot o vorbă pentru ei. Matei cel harnic este poezia mea, numai a mea. >>”
Pe parcursul romanului, îl descoperim pe adultul Matei în prezent, jurnalist, care măcinat de dovezile corupției, care se întinde ca o molimă, asistă, lipsit de putere, la evenimentele șocante ale protestului din 10 august 2018.
„Fiindcă acum nu se mai pune problema unor maeștri ai malversațiunilor, genii malefice care-și maschează tunurile mimând solemnitatea cerută de funcție. Acum, pe scaune s-au urcat cu picioarele pline de glod ultimii oameni, atât de natural pătrunși de ignoranță și rea-voință, încât a le cere să se ascundă, măcar, ar fi ca și cum i-ai cere șarpelui să se ridice și să umble.”
Coșmarurile care îl chinuie pe Matei în prezent cauzate de conflictul său interior, dintre mirajul copilăriei perfecte și realitatea plină de lipsuri și constrângeri, conștientizată la maturitate, se desfășoară pe fondul unei corupții greu de eradicat și al sentimentului de captivitate într-o lume liberă doar în aparență.
Finalul mi-a dat speranță datorită faptului că Matei se reîntoarce la lucrurile simple, la liniștea copilăriei, reconectându-se nostalgic la sinele său lipsit de griji și la o vreme când, aflat sub ocrotirea dulce a bunicilor, totul era posibil.
Găsiți cartea pe:
Dacă doriți să citiți și alte articole, le puteți accesa aici: andreeajuvina.ro
