„N-avea nici o importanță că-i întuneric sau lumină în odaie, că inima omenească poate fi împietrită sau milostivă. Lumea se destrăma ca un vis urât; din toată această viață nu-i mai rămânea decât durerea ce mai stăruia în carne, dar și această durere asurzea treptat, ultimele legături se rupeau. Din tot haosul în care se învălmășeau acum toate cele pământești, doar sunetul vocilor mai răzbea până la ea, dar nu le mai prindea înțelesul. Ochii ei începeau să se ațintească asupra viziunii pe care morții o contemplă veșnic.”
Romanul „Leviathan” a fost publicat la editura Plon în primăvara lui 1929 și a stârnit imediat interesul criticilor literari francezi. Revistele literare ale vremii au avut numai numai cuvinte de laudă la adresa acestui roman și al autorului său care a fost văzut ca o voce originală în proza franceză. Cartea s-a bucurat de critici pozitive, dar a fost primită cu entuziasm și de public, numele de Julien Green devenind astfel cunoscut dincolo de cercurile literare. Conform unui articol din La Nouvelle Revue Française de la sfârșitul lui 1929, „Leviathan” era văzut ca „un coșmar al iubirii… [în care] infernul nu mai sunt ceilalți, ci fiecare om în parte”. Din punctul de vedere al contextului literar acesta se încadrează în literatura modernistă și existențialistă a începutului de secol XX, având influențe din proza introspectivă a lui André Gide și a lui Dostoievski. Romanul surprinde tensiuni morale și existențiale, abordând teme precum destinul, obsesia și vinovăția.
Atmosfera perioadei interbelice în Europa în momentul publicării romanului „Leviathan” era una marcată de contradicții: pe de o parte, o explozie culturală și o atitudine libertină – anii ’20 au fost era jazz-ului, a avangardei și a eliberării de constrângerile morale după ororile Primului Război Mondial; pe de altă parte, un profund sentiment de deziluzie, instabilitate și anxietate legată de viitor. Romanul lui Green surprinde în mod indirect această latură întunecată a perioadei interbelice.
În locul efervescenței pariziene, Julien Green își plasează acțiunea într-un orășel de provincie unde rutina sufocantă și normele sociale stricte creează un climat de izolare și alienare. Dacă Parisul, cu libertățile și excentricitatea sa, rămâne o prezență îndepărtată, evocată doar prin trenurile care leagă cele două lumi, provincia pare blocată în timp, prizonieră a unui cod moral rigid, ce amplifică conflictele latente dintre personaje.
Angèle, tânăra care trăiește sub tutela mătușii sale, doamna Londe, devine un simbol al coruperii inocenței într-un univers modelat de norme rigide. Sexualitatea ei provoacă fascinație și tensiuni care se amplifică treptat, evidențiind conflictele sociale și morale ale epocii. Relația complexă dintre ea și Guéret aduce în prim-plan frustrarea unui intelectual prins între aspirații și realitate, dar și presiunea unui mediu ultraconservator, în care dorințele reprimate pot avea consecințe neașteptate.
Structura narativă alternează între introspecție profundă și momente de tensiune dramatică, astfel că, deși desfășurarea este una relativ liniară, povestea include numeroase digresiuni psihologice. Deși naratorul este unul omniscient, acesta păstrează o notă subiectivă ce accentuează introspecția și sentimentul de alienare, iar flashbackurile prezentate relevă motivația și trecutul personajelor.
De-a lungul lecturii, m-au frapat pasajele descriptive detaliate, care mi-au amintit adesea de cinematografie, iar limbajul sobru, cu fraze lungi și tensionate, mi-au transmis starea de anxietate profundă care crește treptat în interiorul personajelor. Romanul poate fi văzut și ca un thriller datorită atmosferei apăsătoare, întunecate, cuprinse de claustrofobie. Senzația de neliniște crește cu fiecare pagină, destinul implacabil al personajelor devenind o certitudine. Julien Green păstrează astfel dramatismul operelor franceze, dar o face într-un mod subtil, în care oroarea întâmplărilor te ia prin surprindere.
Simbolistica acestui roman începe cu titlul: „Leviathan”, referință biblică ce reprezintă un monstru marin, simbol ai haosului, forțelor incontrolabile ale naturii și subconștientul uman. În acest roman, poate fi văzut ca o reprezentare a unui destin inevitabil sau a obsesiilor care devin copleșitoare pentru personaje.
Simbolurile recurente precum apa, umbrele și întunericul, labirinturile fizice sau mentale, subliniază atât existența perpetuă a unei lupte interioare, bazată pe teamă și necunoscut, cât și pierderea direcției pe drumul spre un destin prestabilit. Spațiul și timpul sunt și ele simboluri importante, luând viață parcă din neant. Cadrul sumbru, izolat, sufocant amplifică senzația de captivitate a personajelor, iar timpul este distorsionat de introspecții constante, lucru ce accentuează atmosfera dramatică.
Când mă gândesc la temele principale ale romanului „Leviathan” nu pot să nu menționez obsesia personajelor pentru propriile dorințe sau temeri, precum și incapacitatea de a-și depăși condiția. Vulnerabilitatea și fragilitatea umană arată modul în care alegerile greșite sau dorințele instinctive pot duce la declin. Tema izolării, atât fizice, cât și psihice, face comunicarea dintre personaje extrem de dificilă, iar lumea exterioară pare ostilă sau indiferentă la probleme acestei regiuni rurale uitate de lume. Personajele sunt bântuite de propriile greșeli și par incapabile să-și găsească liniștea, lucru ce ne duce cu gândul la dimensiunea religioasă a sentimentului de vinovăție.
Spre final, nu m-am putut abține din a mă întreba: oare suntem cu adevărat liberi sau suntem doar prizonierii impulsurilor și circumstanțelor?
În roman, sexualitatea este deseori asociată cu păcatul, obsesia și pierderea controlului. Green explorează aici un motiv literar frecvent întâlnit în literatura catolică franceză: conflictul dintre dorința trupească și moralitatea impusă. Această temă are și o componentă personală ce merită menționată.
După Primul Război Mondial, la care participase ca voluntar în armata franceză, și după anii de studii în SUA, Green se confrunta cu conflicte interioare legate de identitate și sexualitate (era homosexual într-o vreme în care acest lucru era vehement condamnat, mai ales în cercurile religioase). Jurnalul său intim dezvăluie frământări acute în anii 1928–1929: „Dorință vehementă de a-mi schimba viața, de a fi liber, dar nu există ieșire decât în ascetism sau în plăcere, așa cum am cunoscut-o altădată”, notează Green la 4 martie 1929. (sursa books.openedition.org)
„Frumusețea este o minune ce poate fi nimicită foarte ușor și m-ar trebui admirată decât de departe; ea piere tot atât de inexplicabil ca însăși prezența sa, iar mâna omului o pângărește întotdeauna.”
Mi-a plăcut modul în care sunt construite personajele, autorul analizând, în special, motivația, frământările și dorințele lor, ele fiind caracterizate prin ambiguitate morală. Detaliile psihologice, fricile duse spre fobii și dorințele contradictorii le transformă în personaje pur umane, motiv pentru care stârnesc în cititor sentimente puternice. Obiectivul lui Julien Green nu este acela de a dezvolta caracterul personajelor sale, ci de a le afunda tot mai adânc în propriile obsesii și dileme existențiale, alegere ce fost dezbătută atât de mult de critici în momentul apariției acestui roman.
Din punctul meu de vedere, „Leviathan” este genul de roman clasic ce trebuie citit atât datorită stilului autorului, cât și a subiectului său actual în societatea noastră.
Dacă v-am făcut curioși, îl puteți găsi aici:
Despre autor
Julien Hartridge Green, scriitor francez de origine americană, născut la Paris în 1900, se converteşte la catolicism la numai 16 ani. Participă la operaţiunile militare din timpul Primului Război Mondial. Îşi termină studiile la Universitatea din Virginia, SUA, unde concepe prima sa carte în limba engleză.
Întorcându-se la Paris, începe să scrie în limba franceză, publicând în 1924 prima sa lucrare (Pamflet împotriva catolicilor francezi), sub pseudonimul Théophile Delaporte, iar în 1926, primul său roman, Mont-Cinère, care se bucură de un mare succes. Numeroasele romane – Adrienne Mesurat (1927), Leviathan (1929), Somnul celălalt (1931), Vizionarul (1934), Miezul nopţii (1936), Dacă aş fi tu… (1947), Răufăcătorul (1956), Fiecare om în noaptea lui (1960) etc. -, piesele de teatru – Sud (1953), Duşmanul (1954), Umbra (1956) – sunt însoţite de un jurnal în 17 volume (între 1926 şi 1997), la care se adaugă două apărute postum.
Pentru opera sa a primit importante premii: Premiul Prinţul de Monaco (1951), Marele Premiu Naţional al Literelor (1966), Marele Premiu pentru Literatură al Academiei Franceze (1970), Marele Premiu pentru Literatură al Poloniei (1988), Premiul Cavour, Marele Premiu pentru Literatură al Italiei (1991). În 1971, este ales membru al Academiei Franceze; se retrage însă în 1996, declarându-se „exclusiv American” şi afirmând: „Onorurile, oricare ar fi ele, nu mă interesează câtuşi de puţin”. (sursa editura-art.ro)
