„Mă plimb prin București cu taxiul, cu ultimii bani. Fără vreo destinație anume, doar așa, într-o transă nostalgică. E obsedant, trist, dar și răpitor de frumos și de ademenitor orașul acesta văzut prin geamurile murdare ale taxiurilor, noaptea, prin ploaie.”
Nicolae Labiș a avut o viață scurtă și intensă, marcată de talentul său literar precoce și de evoluția sa rapidă într-un context politic dificil.
Copilăria (1935-1950)
Nicolae Labiș s-a născut pe 2 decembrie 1935 în satul Poiana Mărului, comuna Mălini, județul Suceava, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Eugen Labiș, era învățător, iar mama sa, Ana Profira Labiș, era profesoară. Copilăria sa a fost marcată de mediul intelectual în care a crescut, fiind expus la lectură de la o vârstă foarte fragedă. Labiș și-a arătat devreme talentul literar, dovedind o inteligență ieșită din comun și o mare sensibilitate artistică.
Încă din școala primară, Labiș a fost un elev deosebit de talentat, scriind primele poezii încă de la 12 ani. Profesorii săi au observat rapid acest lucru și i-au încurajat aptitudinile literare. În timpul copilăriei, el a fost influențat de natură și de viața rurală, aspecte care aveau să revină frecvent în poeziile sale de mai târziu.
A început studiile la școala primară din satul natal, având rezultate remarcabile. Apoi a urmat gimnaziul la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, dar și la Iași, unde a continuat să-și dezvolte interesul pentru literatură și poezie.
Cosmin Perța surprinde în „Labiş. Jurnalul pierdut”, printr-un paragraf, esența copilăriei lui Labiș și dorința sa din adolescență de a se reîntoarce pe plaiurile natale. Modul în care autorul încearcă să reconstituie complexitatea personalității lui Nicolae Labiș, pornind de la documente, jurnale și corespondențe, dar incluzând și o notă personală, ne vorbește despre respectul pe care Cosmin Perța îl are pentru tot ceea ce a însemnat poetul Labiș.
„De aceea, când la lumina palidă a lămpii caierul de lână prindea culori vrăjite și fusul sfârâia amețitor de dulce, bunica-mi istorisea, izbucnind din când în când într-un râs înăbușit și fugar, năzdrăvanele pătăranii ale lui Ionică, cu pupăza din tei și Smărăndița popii, cu cireșele, cu râia căprească și cu neasemuitele după-amiezi de scaldă.”
Adolescența (1950-1952)
Adolescența lui Labiș a fost o perioadă de tranziție rapidă către o carieră literară promițătoare. După finalizarea gimnaziului, el a continuat studiile și a început să fie recunoscut la nivel local pentru creațiile sale poetice.
În această perioadă, Labiș a început să publice primele sale poezii în reviste locale și regionale, remarcându-se în rândul tinerilor scriitori. Temele acestor poezii erau adesea influențate de realismul socialist, stilul literar impus de regimul comunist, dar și de experiențele personale trăite în copilărie, precum sărăcia din timpul războiului, urmată de experiența uciderii căprioarei împreună cu tatăl său.
În 1952, la doar 17 ani, Labiș a fost admis la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” din București. Aceasta era o instituție creată de regimul comunist pentru a forma tineri scriitori care să susțină ideologia oficială prin creațiile lor. Deși se afla într-un mediu controlat politic, Nicolae Labiș și-a păstrat o independență de gândire și a început să-și dezvolte un stil propriu.
În această perioadă a vieții, Labiș iese în evidență datorită spiritului incoruptibil și a dorinței de-și duce opera la un alt nivel. Cosmin Perța surprinde, într-un mod poetic, gândurile pe care le-ar fi putut avea Labiș, împreună cu frământările sale și încercarea de a înțelege noul regim, atât de diferit de cel enunțat inițial.
„… cine e prins citind Arghezi, Blaga, Barbu sau Bacovia este pasibil de sancțiuni mergând până la exmatriculare. Scuza că avem nevoie să-i studiem pentru a le deprinde poetica nu funcționează. Ni se spune că asemenea poeți nu ar trebui să ne intereseze, opera lor neavând decât valoare burgheză.”
Maturitatea timpurie (1952-1956)
Maturitatea lui Nicolae Labiș a fost marcată de o ascensiune rapidă în lumea literară și de o schimbare profundă în modul său de a privi arta și politica. Deși foarte tânăr, Labiș a devenit un nume recunoscut în cercurile literare ale Bucureștiului, dar și o figură controversată din cauza viziunilor sale care se distanțau tot mai mult de realismul socialist.
În perioada studiilor la Școala de Literatură, Labiș a fost apreciat pentru talentul său extraordinar și considerat unul dintre cei mai promițători tineri poeți. Aici, sub îndrumarea unor scriitori și critici literari consacrați, a scris primele sale lucrări importante, incluzând poezii care erau, în mare parte, conforme cu cerințele realismului socialist. Cu toate acestea, chiar și aceste lucrări dezvăluiau o sensibilitate lirică aparte și o viziune artistică ce depășea constrângerile ideologice.
În 1954, Labiș a publicat poezii în reviste importante precum „Viața Românească” și „Gazeta Literară”. Opera sa începea să câștige recunoaștere la nivel național. Poezii precum „Primele iubiri” și „Moartea căprioarei” au marcat începutul unei noi faze în creația sa. În „Moartea căprioarei”, Labiș a reușit să depășească cerințele politicii literare impuse de regimul comunist și să creeze o poezie universală despre natura umană, moarte și supraviețuire.
Pe măsură ce cariera sa avansa, Labiș a început să manifeste tot mai mult o gândire critică față de regimul comunist. Deși la început s-a conformat, creând poezii care glorificau munca și lupta de clasă, treptat, tonul său a devenit mai introspectiv și mai puțin ideologic. În cercurile literare, Nicolae Labiș a fost văzut tot mai des ca o voce independentă, care își dorea să se elibereze de controlul politic asupra literaturii.
Deși nu și-a exprimat în mod deschis opoziția față de regimul comunist, au început să circule zvonuri că Labiș era nemulțumit de cenzura impusă scriitorilor și de limitările care îi erau impuse. În cercurile literare, acest lucru a generat polemici, mai ales în contextul în care Labiș devenea tot mai vocal în privința nevoii de libertate artistică. În mod special, poezia „Pasărea cu clonț de rubin” a fost interpretată de unii critici ca o premoniție a morții sale iminente, dar și ca o metaforă a luptei sale interioare cu represiunea politică.
„Marxismul sovietic încalcă metoda științifică, deoarece este intolerant față de posibilitatea coexistenței unor opinii diferite și susține inevitabilitatea violenței ca metodă pentru o transformare radicală a societății. Asta duce la dictatură, la vânătoare de disidenți, la dezvoltarea unei literaturi cu orientări dictate de partid. Și asta e inuman, nu marxist, pentru că neagă inteligența.”
Moartea și controversele (1956)
Pe 10 decembrie 1956, Nicolae Labiș a fost implicat într-un tragic accident de tramvai în București. Potrivit relatărilor oficiale, Labiș ar fi alunecat și căzut între vagoanele tramvaiului, fiind grav rănit. A murit 12 zile mai târziu, pe 22 decembrie 1956, la vârsta de doar 21 de ani. Moartea sa a fost învăluită în mister și a generat numeroase teorii și speculații. Unii dintre colegii și prietenii săi au susținut că Labiș ar fi fost împins sau urmărit de agenții regimului, din cauza criticilor sale la adresa sistemului comunist, deși nu există dovezi concrete în acest sens.
„Trăim într-un regim de alterare, falsificare și deviere continuă și profundă a idealurilor și tendințelor de bază. Totul în jur pare semitrucat.”
Mi-a plăcut foarte mult modul în care Cosmin Perța reușește să învie ceea ce ar putea reprezenta memoria unuia dintre cei mai importanți poeți români. Modul în care sunt redate gândurile poetului în „Labiş. Jurnalul pierdut” aproape că ne face să uităm că acest jurnal nu-i aparține în realitate, ci este doar o construcție bazată pe fapte și pe intuiție. Trăirile lui Labiș sunt foarte bine evidențiate și presupuse, date fiind experiențele avute și cenzura vremii, autorul ducând mai departe povestea în ultimele pagini, după ziua accidentului, imaginându-și un Labiș capabil să clarifice misterul din spatele îngrozitorului eveniment. Prin intermediul acestei cărți, ne reamintim de Labiș și nu putem decât să prețuim toate operele pe care a reușit să le lase în urmă.
Puteți găsi cartea aici:
Puteți descoperi aici recenziile altor Biografii interesante.
Despre autor
Cosmin PERȚA (n. 1982, Vișeu de Sus, jud. Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Și-a continuat studiile la Universitatea din București cu un master în literatura contemporană, obținând ulterior titlul de doctor cu o lucrare despre literatura fantastică est-europeană. A publicat mai multe romane și volume de eseuri, povestiri și poeme. Fragmente din opera sa poetică au fost traduse în 16 limbi. În 2012 i s-a decernat premiul Tânărul prozator al anului pentru romanul Teofil și Câinele de lemn. Volumul de poeme Cântec de leagăn pentru generația mea i-a adus premiul revistei Observator Cultural, iar romanul Arșița, Premiul agentiadecarte.ro. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București. (sursa polirom.ro)
