Jane Eyre, Charlotte Brontë

Charlotte Brontë (n. 21 Aprilie 1816) a fost o romancieră și poetă engleză, cel mai bine cunoscută pentru romanul Jane Eyre, publicat în 1847, ce are în prim plan povestea unei femei prinse în conflictul dintre dorințele sale și condiția sa socială. Acest roman a dat o nouă veridicitate ficțiunii victoriene, fiind urmat de romanele Shirley publicat în 1849 și Villette în 1853. În anul 1855, ca și trei dintre frații ei mai devreme, Emily, Anne și Branwell Brontë, Charlotte moare, oficial, răpusă de tuberculoză, însă neoficial, cauza ar fi poate una surprinzătoare pentru zilele noastre, dar des întâlnită în perioada victoriană.

În urma pierderii celor trei copii într-un timp atât de scurt, tatăl acestora, Patrick Brontë, îl îndeamnă în 1850 pe Benjamin Herschel Babbage să investigheze misterul din jurul acestor morți cel puțin bizare. Investigația a arătat faptul că în Haworth, Yorkshire, unde trăiau frații Brontë, rata mortalității era mult mai mare decât în alte orașe de dimensiuni similare din apropiere; 41.6% dintre locuitori decedau înainte de vârsta de 6 ani, iar vârsta medie a decesului era de 25.8 ani.
Dorind să descopere motivul acestor statistici, Babbage a aflat că privatele existente erau puține, mizerabile și prost drenate, astfel că haznalele se revărsau uneori pe străzi, în condițiile în care apa potabilă se situa la numai doi metri distanță.
Și asta nu e tot. Cimitirul de pe dealul parohiei în care locuiau frații Brontë, pe care Babbage l-a descris ca fiind suprapopulat, prost aranjat și slab oxigenat, părea să contribuie la resursa apei potabile prin materia descompusă ce o conținea.
Toată această investigație a dus la concluzia că morțile timpurii ale lui Emily, Anne, Branwell și Charlotte Brontë ar fi avut loc ca urmare a expunerii pe perioade îndelungate la bacteriile din apa pe care o credeau potabilă. Acest lucru i-ar fi slăbit atât de tare încât capacitatea corpului de a lupta cu o eventuală tuberculoză i-a condamnat din start la pieire. Așadar o moarte absolut normală pentru acea perioadă.

Sinopsis
Publicat în 1847 în Londra sub pseudonimul de Currer Bell, Jane Eyre este considerat un roman clasic ce înfățișează trăirile unei femei și dificultatea de a-și asculta inima, într-o societate în care condiția socială este cea care îți definește destinul încă de la naștere.
Romanul ne-o arată în primele pagini pe Jane Eyre, în vârstă de doar zece ani, orfană, ce locuiește în casa unchiului său, răpus de tifos, silită să îndure răutatea mătușii sale și a celor trei verișori răsfățați. De parcă nu ar fi fost suficient, mătușa sa decide că nu mai poate continua să trăiască sub același acoperiș cu Jane și o trimite la austera instituție Lowood, o școală caritabilă pentru orfane. Deși la început este nevoită să facă față adversității și condițiilor inumane din cadrul acestei instituții, Jane devine puternică și încrezătoare datorită bunătății persoanelor întâlnite.
După opt ani petrecuți la Lowood, fiind pe rând elevă și profesoară, Jane decide că este momentul să plece și, după ce dă un anunț, găsește un rol de guvernantă la conacul Thornfield Hall, unde îl cunoaște pe impetuosul și enigmaticul Edward Rochester, stăpânul domeniului.
Așa cum probabil vă imaginați, lipsa experienței o va face pe Jane să se îndrăgostească iremediabil de Rochester, dar tocmai datorită experienței sale, și el se va îndrăgosti de tânăra Jane Eyre.
Lucrurile, par ideale până într-un punct în care, un secret îngrozitor iese la iveală și soarta îi va despărți pe cei doi, așa cum fulgerul lovește și desparte în două jumătăți castanul aflat în apropierea conacului. (Simbolistică ce poate fi interpretată în multe feluri, însă spre liniștea mea sufletească, Jane a ales să îl ia ca pe un semn pozitiv.)

Jane Eyre este un roman extrem de bun din mai multe considerente și, din punctul meu de vedere, subiectul principal al acestuia nu este povestea de dragoste dintre Jane și Rochester, ci altul mult mai profund.

În primul rând, Charlotte Brontë având o frumusețe neconvențională pentru acea perioadă și neconsiderându-se ea însăși frumoasă, principalul său ideal a fost dorința de a fi diferită, inteligența fiind mai importantă decât aspectul.
Acest subiect este prezent de-a lungul întregii cărți, Jane Eyre nu este descrisă ca fiind frumoasă, nici de ea însăși, nici de cei din jur, astfel că, ascuțimea minții sale va fi cea care o va ghida și salva în viață. Rochester este, de asemenea, descris ca fiind un bărbat nu foarte frumos, lucru care îi dă încredere lui Jane să i se adreseze și să discute în cel mai natural și direct mod. Relația dintre cei doi începe printr-o serie de replici inteligente, cu observații pertinente și directe, ce oferă profunzime relației lor.
Din toate acestea, reiese, de fapt, presiunea acelui standard de frumusețe, atât masculină, cât și feminină, ale vremii, însă asta nu demonstrează deloc faptul că cei doi erau urâți. Dimpotrivă, cu cât citeam mai mult, cu atât eram mai sigură de frumusețea lor, atât sufletească, cât și fizică.

Foarte interesant de observat este felul sănătos în care Charlotte Brontë vede și exprimă lucrurile prin intermediul lui Jane Eyre, perspectivă pe care vanitatea și egoul nu ne lasă să o acceptă nici măcar în zilele noastre.

Despre Rochester: „Schimbările sale de dispoziție nu mă deranjau, căci îmi dădeam seama că eu nu aveam nici o legătură cu felul în care alternau – fluxul și refluxul depindeau de cauze cu totul străine de mine.”

Un alt punct de vedere al lui Jane, este redat într-un mod neobișnuit de direct pentru acea perioadă, dar continuă să fie valabil și astăzi:

„- Nu cred, domnule, că aveți dreptul de a-mi ordona doar pentru că sunteți mai în vârstă decât mine sau pentru că ați văzut mai multe din lume decât mine – pretenția dumneavoastră la superioritate este justificată în funcție de felul în care v-ați folosit timpul și experiența.”

Fericirea noastră depinde doar de noi:

„- Domnule, am răspuns eu, odihna unui rătăcitor și îndreptarea unui păcătos nu ar trebui niciodată să depindă de o altă ființă omenească.”

De-a lungul întregului roman am admirat-o pe Jane, pentru că deși se supune conștiinței sale și ia deciziile cele mai corecte din punct de vedere moral și social, ea nu-și îngroapă emoțiile și decide să le urmeze în momentul în care conștientizează adevăratele sale dorințe. Intensitatea cu care trăiește și principiile care o ghidează sunt demne de admirație.

„- Eu nu cunosc o cale de mijloc: niciodată în viața mea, atunci când am avut de-a face cu caractere hotărâte și aspre, nu am găsit o cale de mijloc între supunerea totală și revolta dârză. Întotdeauna am urmat-o cu credință pe prima, până în clipa în care am izbucnit, uneori cu o violență vulcanică, pentru a o apuca pe cea de-a doua;”

Simbolistica religioasă este prezentă de la început până la final și nu este surprinzător dat fiind faptul că tatăl familiei Brontë a fost preot, iar locuința lor a fost parohia.
Finalul romanului nu pune accentul pe dragostea pasională, ci mai multe pe jertfa și iubirea față de Dumnezeu, pus în evidentă prin sacrificiul făcut de verișorul lui Jane, St John, misionar plecat în India, a cărui credință statornică reprezintă o adevărată inspirație pentru Jane.

Am descoperit cu tristețe faptul că, Charlotte Brontë, deși fire romantică și pasională, și-a pecetluit soarta căsătorindu-se cu un bărbat pe care, deși îi purta mult respect, nu l-a iubit niciodată. La un an de la căsătorie, avea să moară, cunoscând o singură dată dragostea adevărată, dar interzisă, pentru un bărbat căsătorit.

Romanul Jane Eyre reprezintă viața lui Charlotte Brontë, nu așa cum a fost, ci cum ar fi putut fi.

În cazul în care ați citit cartea, vă recomand două adaptări interesante, prima din 1983 în regia lui Julian Amyes, unde Timothy Dalton face o treabă excelentă în rolul lui Edward Fairfax Rochester și cea de-a doua din 2011, în regia lui Cary Joji Fukunaga, ce îi are în rolurile principale pe Mia Wasikowska și Michael Fassbender.