Insula copacilor dispăruți, Elif Shafak

„Timpul e o pasăre cântătoare. Și ca orice pasăre cântătoare, poate fi prins. Poate fi ținut captiv într-o colivie, și pentru mai multă vreme decât v-ați închipui că e cu putință. Dar nu poate fi ținut în loc la nesfârșit.
Nicio captivitate nu e veșnică.”

Sinopsis
Doi adolescenţi ciprioţi, un grec şi o turcoaică, se întâlnesc într-o tavernă de pe insula care le este cămin amândurora. E singurul loc unde Kostas şi Defne se pot vedea în taină, ascunşi sub grinzile înnegrite de care atârnă funii de usturoi, ardei iuţi sau caprifoi căţărător şi sub smochinul care creşte printr-o gaură din acoperiş. Acesta este martor la întâlnirile lor fericite şi la despărţirile lor tăcute. Smochinul e acolo şi când izbucneşte războiul, când capitala e prefăcută în moloz şi scrum, când adolescenţii sunt despărţiţi brutal de evenimente. Douăzeci de ani mai târziu, Kostas se întoarce – un tânăr botanist care cercetează speciile locale, căutând-o, de fapt, pe Defne. Cei doi iubiţi revin la tavernă să taie un butaş din smochin şi îl strecoară în valiză, ducându-l cu ei la Londra. Mulţi ani mai târziu, smochinul din grădină e singurul care o leagă pe fiica lor, Ada, de căminul acela pe care nu l-a vizitat niciodată, în încercările ei de a face lumină în toţi anii de secrete şi tăcere şi de a-şi găsi propriul loc în lume. (sursa polirom.ro)

Cartea aceasta mi-a amintit de „Tăcerea Șeherezadei”, Defne Suman: grecii și turcii locuiesc împreună într-o regiune, aici Cipru, iar în cartea lui Defne Suman în Smirna, actualul Izmir, când totul este pierdut din cauza intereselor politice care nu țin seama de oamenii ce-și duceau viața fericiți împreună.

În anul 1960, Cipru a devenit independentă de Marea Britanie, după zeci de ani de dominație colonială. Astfel, a fost creată Republica Cipru, cu un sistem constituțional care garanta drepturi egale grecilor și turcilor ciprioți în care președintele avea să fie grec cipriot, iar vicepreședintele turc cipriot. Între anii 1960–1974, au apărut tensiuni între comunități deoarece grecii ciprioți doreau unirea cu Grecia, iar turcii ciprioți, temându-se de marginalizare, doreau împărțirea insulei.
în 1974, anul în care Kostas şi Defne sunt adolescenți, are loc un puci la Nicosia, organizat de junta militară din Grecia, cu scopul de a realiza unirea Ciprului cu Grecia, președintele grec este răsturnat, iar Turcia invadează nordul Ciprului. Urmările acestui conflict vor fi delimitarea a doua zone, nordul va fi al turcilor și sudul al grecilor, și strămutarea grecilor și turcilor ciprioți în sud, respectiv nord.
Linia de demarcație va purta numele de Linia Verde, va trece prin Nicosia și va fi administrată de ONU.

„De unde începi povestea cuiva când orice viață are mai mult de-un fir și ce numim noi naștere nu este singurul început, așa cum nici moartea nu e chiar un sfârșit?”

Kostas și Defne trăiesc o poveste de dragoste interzisă, iar asemenea lui Romeo și Julietei, drama și fatalitatea planează asupra lor la tot pasul. Se îndrăgostesc în copilărie, sunt despărțiți de forțe ce nu le pot controla, doar pentru a se reîntâlni după mai bine de 20 de ani. Dar, deși se iubesc în continuare, viața i-a marcat diferit, iar perspectiva fiecăruia creează o distanță între ei.

Ada, fiica lor născută departe de casă, este străină de povestea și istoria familiei. Toate secrete părinților încep să o afecteze, iar nevoia de apartenență și de a-și descoperi rădăcinile o determină să pună din ce în ce mai multe întrebări. Din păcate, multe dintre ele vor rămâne fără răspuns pentru mult timp.

Smochinița (ficus carica) este cea care narează întreaga poveste, fiind martora iubirii celor doi, din copilărie și până la maturitate. Acest simbol al continuității și rădăcinilor familiale leagă nu doar generații, ci și oameni aparținând diferitelor etnii și comunități. Cu alte cuvinte, natura nu ține cont de legi omenești, nu face diferențe bazate pe etnie, religie, politică, nu pune etichete, dar suportă consecințele acțiunilor oamenilor. Este afectată de războaie și de conflicte și suferă alături de victime.

„… unii oameni stau în fața unui copac și primul lucru pe care-l observă e trunchiul. Aceștia sunt cei care dau întâietate ordinii, siguranței, regulilor, continuității. Apoi sunt cei care văd crengile înainte de orice altceva. Aceștia tânjesc după schimbare, după senzația de libertate. Și apoi sunt cei atrași de rădăcini, cu toate că stau ascunse sub pământ. Aceștia sunt foarte atașați emoțional de moștenirea, identitatea, tradițiile lor…”

Temele abordate de Elif Shafak în „Insula copacilor dispăruți” sunt despre nevoia de a aparține, rădăcini, destrămarea familiilor, relațiile familiale, identitate, dezbinare și, cea mai importantă, memoria transgenerațională.
În cazul Adei, moștenirea transgenerațională este cea care va pune presiune pe existența fetei, iar cu cât lucrurile sunt mai neclare, cu atât mai greu îl va fi să nu simtă dezrădăcinarea. Asemenea smochinului, ceva din țara părinților săi trăiește în ea, o face să pună întrebări și să caute explicații.

Stilul lui Elif Shafak este unul cald, empatic și personal. Printre paginile acestei cărți se simte dorința autoarei de a se reîntoarce acasă, pentru că, asemenea smochinului, și ea se dezrădăcinată. Dorințele și emoțiile sale cele mai profunde se regăsesc printre rândurile paginilor cărții, astfel încât, uneori simt că smochinița este chiar autoarea.

„Fiindcă asta ne fac migrațiile și relocările: când îți lași casa și pleci pe țărmuri necunoscute, n-ai cum să continui pur și simplu să trăiești ca înainte; o parte din tine moare pe dinăuntru pentru ca alta s-o poată lua de la capăt.”

Iubesc modul în care Elif Shafak așterne pe hârtie cuvinte cu impact, cuvinte care pot schimba perspective și viziuni. Cărțile sale conțin mesaje care te pun pe gânduri și te determină să aprofundezi subiecte despre care poate știai prea puține, iar „Insula copacilor dispăruți” nu face o excepție.

Mi-au plăcut simbolul smochinului și temele abordate, m-am bucurat să regăsesc stilul plin de empatie al autoarei și să descopăr un strop din sufletul ei pus printre paginile acestei cărți. Am apreciat descrierile preparatelor culinare aparținând celor două culturi ale căror arome parcă pluteau în aer în timp ce citeam acest roman. La un moment dat, autoarea prezintă chiar un meniu ce combină preparate ale ambelor bucătarii — grecească și turcească — precum smochine la cuptor cu miere și înghețată cu semințe de anason, gogoși crocante cu miere sau baclava nomadă.
Cu toate că povestea este emoționantă, pe parcurs am simțit anumite schimbări de ritm care m-au scos din atmosfera romanului. Mi-a plăcut personajul Ada, dar mă așteptam să evolueze mai mult și să se întâmple ceva diferit cu ea. Smochinița, naratoarea poveștii, martora mută a tuturor evenimentelor fericite și triste, este construită într-un mod incomplet, iar descoperirea din final în ceea ce o privește mi s-a părut neverosimilă. Din acest motiv, finalul nu a fost tocmai pe placul meu.

„Timpul arborilor e echivalent cu timpul poveștilor — și, întocmai ca o poveste, un copac nu crește în linii perfect drepte, curbe fără cusur sau unghiuri drepte exacte, ci se îndoaie și se răsucește și se bifurcă în forme fantastice, întinzând ramuri de miracol și arcuri de fantezie.
Timpul oamenilor și timpul copacilor sunt incompatibile.”

În cazul în care încă nu ați descoperit-o încă pe Elif Shafak, vă recomand să începeți cu „Bastarda Istanbulului”, iar „Insula copacilor dispăruți” aș recomanda-o celor care deja iubesc stilul autoarei.

Găsiți cartea aici:

---

Despre autoare
Elif SHAFAK este una dintre cele mai premiate romanciere contemporane. A publicat 20 de cărţi, dintre care 13 de ficţiune, foarte bine vândute în multe ţări şi traduse deja în 57 de limbi. Romanul 10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie a fost nominalizat la Booker Prize şi la RSL Ondaatje Prize şi a fost votat drept Blackwell’s Book of the Year. Cele patruzeci de legi ale iubirii a fost ales de BBC în Topul celor 100 de Romane care au Modelat Lumea Noastră. Ucenicul arhitectului a fost selectat să inaugureze clubul de lectură al reginei Camilla. Shafak are un doctorat în ştiinţe politice şi a predat la diverse universităţi din Turcia, Statele Unite şi Marea Britanie, printre care St Anne’s College, Oxford University, a cărui membră onorifică este. Are şi un doctorat în litere obţinut la Bard College. Shafak este membră şi vicepreşedintă a Royal Society of Literature şi a fost aleasă în Topul BBC al Celor mai Influente 100 de Femei. Apărătoare a drepturilor femeilor, ale comunităţii LGBTQ+ şi a dreptului la exprimare şi libertate de expresie, Shafak a ţinut discursuri publice inspiratoare, de două ori pentru TED Global. A scris articole pentru publicaţii importante din întreaga lume şi a primit medalia de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În 2017 a fost aleasă de Politico drept unul dintre cei 12 oameni „care îţi ridică moralul atunci când ai cea mai mare nevoie”. A făcut parte din juriul multor concursuri literare, printre care şi PEN/ Nabokov Prize, şi a prezidat Wellcome Prize. De curând, a fost distinsă cu Halldór Laxness International Literature Prize pentru contribuţia la „inovarea artei povestirii”. Website-ul ei poate fi accesat la adresa www.elifshafak.com, iar pagina ei pe Substack se numeşte „Unmapped Storylands”. (sursa polirom.ro)