Simona Antonescu s-a născut la Galați în 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019) și În umbra ei (2021), roman finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași. Începând din anul 2018 publică la Editura Nemira seria de cărți Istoria povestită copiilor. (sursa polirom.ro)
Sinopsis (polirom.ro)
Romanul Simonei Antonescu ne poartă cu două veacuri în urmă, în Principatele Române. Remitizarea istoriei nu doar însufleţeşte destine individuale, ci dă viaţă şi tensiune unor evenimente cruciale de mult arhivate. Această călătorie de şase ani în perioada războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, este o autentică evadare în trecut. Pe moşiile Ţării Româneşti, grînarul marilor imperii, sau în bătălii pe mare şi pe uscat, pe uliţele tîrgului Bucureştilor, traversate de picioare desculţe şi taine de palat, sau la Constantinopole, în serai şi catacombe, printre intrigi şi capete tăiate, istoria îşi urmează cursul. Hanul lui Manuc, la fel ca primele romane ale Simonei Antonescu – Fotograful Curţii Regale şi Darul lui Serafim –, se situează sub aceeaşi inscripţie heraldică: „Dacă nu revezi trecutul, nu vezi prezentul şi nu prevezi viitorul.”
Recenzie
În contextul istoric al războiului Ruso-Turc dintre 1806 și 1812, se crează diferite povești remarcabile, despre slăbiciunile oamenilor, cruzimea unora, diplomația altora și setea de aventură a tinerilor, gata să cucerească hotare văzute sau nevăzute.
Din perspectiva mea, jupânița Ruxandra, fiica boierilor Sămărghiteni din Mironești este personajul principal al acestei cărți. Tânără și însetată de cunoaștere și de aventură, această descoperă, încă de mică, întreaga moșie a familiei sale, fiind crescută pentru a prelua conducerea domeniului după ce părinții ei se vor fi dus. Curajoasă, dar și o bună observatoare a firii umane, Ruxandra se vede mai degrabă mânuind sabia împotriva cotropitorilor, decât să se ocupe de cele gospodărești.
„Numai mireasă nu se visa niciodată jupânița. Ori poate că se visa, numai că în visele ei ar fi fost o mireasă care se eliberează singură, cu paloșul, din captivitate, ba încă aducând acasă și capetele vrăjmașilor ce cutezaseră a o răpi.”
Întâlnirea dintre ea și Vlaicu, un tânăr la fel de însetat de aventură ca și ea, îi face să înțeleagă că sunt sortiți unul pentru celălalt, iar Ruxandra, prin puterea sa de a citit lucrurile, întrevede deja un fragment din viitorul lor împreună.
„Între ei doi, o forță străină prinse a respira, născută din tăcerile lui și din înțelegerile ei, ca un animal neobișnuit ce se năștea domol, aparținându-le deopotrivă amândurora.”
Mi-a plăcut extrem de mult modul în care sunt descrise stările prin care trece Vlaicu în urma întâlnirii și interacțiunii cu Ruxandra.
„Umblase prin lume, nenăscut, vreme de douăzeci și cinci de ani. Îl născuse ea acum, iar el se regăsea complet gol și lipsit de apărare, în mijlocul unei lumi pe care o privise din gogoașa unui cocon, până atunci.”
Foarte frumos conturată dragostea dintre cei doi, de la început până la final, mi-a plăcut să le urmăresc evoluția, schimbările prin care trec și modul în care i-a modelat suferința rezultată în urma acestui cadru, de neignorat, al războiul.
La Mironești, pe lângă tânăra Ruxandra, mai există și alte personaje care m-au intrigat, iar unul dintre aceste personaje este baba Niculina, doftoroaie a Sămărghitenilor, dar și a oamenilor locului. Baba Niculina mi-a amintit de poveștile copilăriei mele, de superstiții, descântece și leacuri numai de cei bătrâni știute. Așa cum își înșira aceasta descântecele, cerându-le duhurilor rele să părăsească pe cel chinuit, așa mă descântau și pe mine bunicile mele, una mai înfocată decât cealaltă în dorința de a mă scăpa de deochi.
Un alt personaj interesant este ispravnicul Aurică, omul cel mai organizat de pe toată întinderea domeniului Sămărghitenilor. Registrele pe care acesta le nota cu multă sârguință, erau adesea folosite pentru a reanaliza anumite situații, dar și ca o formă de divertisment în zilele ploioase. Conflictul dintre el si baba Niculina se bazează pe o suferință veche pe care ispravnicul și-o plânge o singură dată, în fiecare an. Paginile care mi-au revelat adevărata poveste mi s-au părut greu de parcurs, extrem de emoționante și au reușit să adauge complexitate acestui personaj.
L-am lăsat la final pe Manuc Bei (numele său armenesc fiind Emanuel Martirosi Mârzaian) pentru că, spre deosebire de personajele despre care am vorbit mai sus, acesta a existat cu adevărat. Mare negustor, stăpân pe sine, poate el este cel care a învățat-o pe Ruxandra să citească sufletul omului, pare, cel puțin la începutul cărții, decis să nu se amestece în chestiuni politice. Decide să construiască un han al său din cauza lipsei ferestrelor din hanul la care era nevoit să stea când se află în București, Șerban Vodă, dar și din motive economice. Din păcate însă, declanșarea războiului va afecta afacerile lui Manuc și acesta va fi nevoit să intervină în negocieri pentru a proteja Principatele.
Modul în care Simona Antonescu l-a conturat pe Manuc mi s-a părut absolut fascinant. Iscusința cu care a analizat copilăria acestuia și traumele care l-au afectat atunci, au aruncat o lumină nouă asupra motivelor pentru care Manuc s-a implicat total pentru a obține pacea pentru Principate. Pierderea Basarabiei, așa cum spune și el, a fost singurul compromis posibil, astfel încât ambele puteri să fie împăcate și să declanșeze retragerea rușilor, care nu se mai lăsau duși nicicum.
În carte veți regăsi un capitol care vă va introduce în atmosfera Constantinopolului, autoarea analizând, pe rând atât decoruri, precum piețe, cafenele cu oameni care se strâng pentru a bea cafea și a fuma ciubuc, superbele grădini ale seraiului, viața haremului adus la viață de femei frumoase și educate, cât și gânduri de odaliscă sau de ienicer, atât în vremuri pașnice, cât și pe timp de război civil.
Finalul cărții are un mesaj puternic și ne mai oferă încă o lecție neprețuită:
„Nimeni nu vine pe lume cu o singură sarcină. Nimeni nu poartă în albie un singur râu. Către sfârșitul vieții, atunci când poți pune lucrurile cap la cap, ajungi să vezi cum râul cel din adâncuri te-a condus de fapt toată viața către împlinirea unei alte mari sarcini, formată din micile tale împliniri cunoscute, obișnuite, cele de zi cu zi.
De-ai început deja să vezi acest fir ascuns, atunci ori faci parte dintre cei puțini, aleși, ori ești pe cale să-ți împlinești ale tale toate. De nu vezi încă, și nu crezi, atunci cel puțin nu te teme să pleci urechea și inima către vreo șoaptă venită din adâncuri, uneori. Acela ești tu.”
„Hanul lui Manuc” este o carte extraordinară, iar Simona Antonescu este o autoare extrem de creativă și de pricepută. Iubesc modul în care scrie, și de abia aștept să descopăr restul romanelor sale.
Puteți găsi cartea pe:
Dacă doriți să citiți și alte articole, le puteți accesa aici: andreeajuvina.ro
