„Ghepardul” de Giuseppe Tomasi di Lampedusa este o capodoperă a literaturii italiene moderne, oferind o incursiune fascinantă în lumea aristocratică a Siciliei în timpul transformărilor politice și sociale ale secolului al XIX-lea din Italia. Prin povestea familiei Salina și a personajului principal, Don Fabrizio, Prinț de Salina, romanul explorează schimbările sociale, politice și culturale care au marcat sfârșitul unei ere și nașterea uneia noi. Cu o prospețime și o profunzime remarcabile, romanul surprinde subtilitățile relațiilor umane, dilemele morale și schimbările inevitabile în fața trecerii timpului.
Introducerea făcută de Gioacchino Lanza di Assaro, devenit ulterior Tomasi, oferă câteva informații esențiale pentru înțelegerea acestui roman. Văr îndepărtat al lui Lampedusa, datorită relației apropiate dintre cei doi, va fi adoptat de acesta în 1956, întâmplare ce-l va ajuta pe Gioacchino Lanza să înțeleagă mai bine atât motivul din spatele scrierii acestui roman, cât și conținutul în sine. Din scrisorile pe care autorul le lasă celor apropiați, înțelegem că principele de Salina este chiar străbunicul autorului, Giulio Fabrizio, principe de Lampedusa; dat fiind faptul că autorul vorbește despre declinul propriei familii, încărcătura emoțională din acest roman este imposibil să vă lase indiferenți.
Scrisoarea adresată de autor prietenului său apropiat, baronul Enrico Merlo di Tagliavia, conține, așa cum menționează și autorul, singura copie a manuscrisului dactilografiat al „Ghepardului”. Prin intermediul acestei scrisori, avem ocazia să aflăm o parte din gândurile autorului:
„Dragă Enrico,
În mapa de piele vei găsi manuscrisul dactilografiat al «Ghepardului». Te rog să ai grijă de el, pentru că este singurul exemplar pe care îl am. Te mai rog să-l citești cu grijă, pentru că fiecare cuvânt a fost cântărit și multe lucruri nu au fost spuse clar, ci doar pe jumătate.
Mi se pare că prezintă un oarecare interes, pentru că se referă la un nobil sicilian într-un moment de criză (ceea ce nu înseamnă doar cea din 1860), felul în care el reacționează la această criză și cum se accentuează decăderea familiei sale până la risipirea ei aproape totală; toate astea văzute dinăuntru cu o oarecare participare a autorului și fără nici o ranchiună…”
De-a lungul întregului roman, observăm importanța a trei personaje importante: Don Fabrizio, nepotul său Tancredi și logodnica acestuia Angelica. Deși dintre cele trei doar principele este inspirat din realitate, rolul celorlalte două este de asemenea important. Pe de o parte, acestea ajută la a-l contura mai bine pe Don Fabrizio, iar, pe de altă parte, ele reprezintă schimbarea, legătura dintre două ere diferite.
Don Fabrizio este prezentat ca un om cu o înțelepciune profundă și cu o melancolie stoică în fața schimbării. Este un personaj complex, care își recunoaște propria natură și rolul său în lumea în schimbare. El nutrește o anumită nostalgie pentru vechiul mod de viață aristocratic, dar, în același timp, este conștient de necesitatea adaptării la noile realități.
Deși este în multe feluri adeptul patriarhatului tradițional, Don Fabrizio se diferențiază de restul aristocraților prin inteligența sa și prin interesul arătat față de științe exacte precum matematica și astronomia. Când nepotul său, Tancredi, se alătură Cămășilor Roșii conduse de Garibaldi, gândirea sa este suficient de flexibilă pentru a vedea avantajele acestei situații, ajungând chiar să susțină căsătoria lui Tancredi cu fiica unui membru al noii burghezii liberale, inferior din punctul de vedere al culturii și educației, dar cu un viitor promițător. El înțelege inevitabilitatea schimbării și a modernizării și se străduiește să-și mențină integritatea și demnitatea în fața transformărilor sociale și politice care îl înconjoară.
Tancredi Falconeri este nepotul lui Don Fabrizio și unul dintre personajele cheie ale romanului. El este prezentat ca un tânăr aristocrat plin de farmec și ambiție într-o perioadă de schimbare socială și politică în Italia secolului al XIX-lea.
Tancredi este un adept al noilor idei politice și sociale ale epocii, fiind atras de șansele și oportunitățile pe care le oferă unificarea Italiei sub conducerea casei de Savoia. El se implică activ în activitatea politică a vremii, deși uneori își folosește relațiile pentru a-și consolida propria poziție socială și politică.
Deși Tancredi și unchiul său Don Fabrizio au opinii diferite în ceea ce privește viitorul Italiei, ei împărtășesc o legătură profundă și o înțelegere reciprocă. Tancredi este fascinat de frumusețea și noblețea tradițiilor familiei Salina, dar este hotărât să își croiască propriul drum în lumea schimbătoare a noii Italii.
Tancredi este un personaj complet, care navighează între loialitatea sa față de familie, față de idealurile sale politice și față de propriile aspirații personale. Prin el, autorul explorează teme precum schimbarea socială, puterea și identitatea într-o Italie care se transformă rapid.
Angelica este fiica lui Don Calogero Sedara, un burghez nou-bogat din Sicilia, care urmărește căsătoria cu un membru al aristocrației pentru a-și consolida statutul social și pentru a intra în cercurile înalte ale societății. Aceasta este prezentată ca o tânără frumoasă și fermecătoare, care devine un element cheie în planurile lui Don Calogero de a se impune în lumea aristocratică. Ea este descrisă ca fiind inteligentă și înțeleaptă în moduri subtile, adaptându-se cu ușurință la cerințele sociale și politice ale societății din acea perioadă.
Relația dintre Angelica și Tancredi reprezintă un aspect central al poveștii. Tancredi este atras de frumusețea și farmecul Angelei, însă această relație are și implicații politice și sociale semnificative în cadrul romanului.
Angelica este prezentată ca un personaj ce navighează între loialitățile față de familie și propriile sale aspirații și dorințe. Relația ei cu Tancredi și implicarea în planurile politice și sociale ale familiei Salina ilustrează tema schimbării și adaptării într-o lume în transformare în Sicilia secolului al XIX-lea.
Don Fabrizio o va accepta cu ușurință pe Angelica în familia Salina, atât datorită iubirii paterne pe care o simte pentru Tancredi, dar și pentru frumusețea uluitoare a acesteia. Cumva, tocmai aceste vulnerabilități îl determină să accepte atât de repede dorințele lui Tancredi, dar și nostalgia după propria-i tinerețe pe care o proiectează asupra celor doi așa-ziși îndrăgostiți.
Între Tancredi și Angelica nu este nimic mai mult decât dorință, ce funcționează ca paravan al propriilor intenții; Tancredi posedă un nume cu greutate, însă îi lipsește puterea financiară pe care o găsește în zestra Angelicăi, iar dorința acesteia este evident obținerea unui titlu care să-i întregească palmaresul.
Pentru a sublinia diferența dintre familia Angelicăi și familia Salina, autorul lasă câteva amănunte, aparent întâmplătoare, privind atitudinea membrilor ambelor familii, apelând la o satiră fină ce are menirea de a evidenția caraghiosul situației.
„Angelica, frumoasa Angelica, uitând toate plăcințelele toscane și o parte din bunele sale maniere, devora cu pofta celor saptesprezece ani ai săi și cu vigoarea pe care furculița, ținută la jumătatea cozii, i-o oferea…”
Concetta, una din fiicele lui Don Fabrizio, îndrăgostită de Tancredi, deși geloasă, o observa pe logodnica acestuia cu luciditatea de care preferatul tatălui său nu mai putea dispune:
„Și pentru că era femeie, se agăța de amănunte: observa grația vulgară cu care Angelica își ridica degetul mic în timp ce ținea paharul,…, observa încercarea oprită la jumătatea drumului de a scoate cu mâna un rest de mâncare dintre dinții extrem de albi;… spera ca Tancredi să le observe și el și să fie dezgustat de aceste semne atât de evidente ale diferenței de educație.”
Tatăl Angelicăi, don Calogero, nu se lasă însă mai prejos. La prima vizită la casa familiei Salina, educația modestă și dorința de a parveni și-au spus cuvântul în momentul în care Francesco Paolo, fiul de șaisprezece ani al principelui, văzându-l, anunță: „Papa, don Calogero urcă scările. E în frac!”.
„Perfect adecvat cu manifestarea politică, se putea afirma că fracul lui don Calogero era o catastrofă croitoricească… Vârfurile celor două cozi se ridicau spre cer într-o mută implorare, gulerul larg era diform, și oricât de dureros ar fi, trebuie să spunem că picioarele primarului erau vârâte în botine cu nasturi.”
Sunt încă atât de multe de spus despre acest roman, însă vă las pe voi să descoperiți celelalte detalii și personaje care fac din acesta o capodoperă.
Vă recomand și filmul din 1963, „Il gattopardo”, unde Burt Lancaster, Alain Delon și Claudia Cardinale fac o treabă excelentă în rolurile celor trei protagoniști, aducând astfel la viață povestea Ghepardului.
Puteți găsi cartea pe:
Despre autor
Despre GIUSEPPE TOMASI, duce de Palma și principe de LAMPEDUSA, născut în 1896 la Palermo, fiul său adoptiv, Gioacchino Lanza Tomasi, mărturisea că era un „om al tainelor“. Că a fost și a rămas așa se poate vedea din faptul că nici azi, la aproape șase decenii de la moartea sa, biografii nu cunosc din viața aristocratului sicilian decât foarte puține lucruri. În timpul Primului Război Mondial a luptat ca ofițer de artilerie în armata italiană, a fost luat prizonier, a evadat și s-a întors din Ungaria în Italia pe jos. S-a căsătorit în 1932 cu baroneasa Alessandra Wolff Stomersee. Nesuportând guvernarea lui Mussolini, a trăit lungi perioade în străinătate, iar după război a revenit la Palermo. În 1955 a început să scrie Ghepardul, al cărui plan îl avea în minte de mulți ani. A murit la Roma în 1957, înainte de publicarea romanului (Il Gattopardo, Feltrinelli, 1958; trad. rom. Humanitas Fiction, 2011), considerat unul dintre cele mai importante din literatura italiană. Printre scrierile sale postume se numără Sirena şi alte povestiri (I Racconti, 1961; Humanitas Fiction, 2016), Lezioni su Stendhal (1977), In vito alle Lettere francesi del Cinquecento (1979), Letteratura inglese, 2 vol. (1990–1991), Călător prin Europa. Epistolar 1925–1930 (Viaggio in Europa. Epistolario 1925–1930, 2006; Humanitas, 2016). (humanitas.ro)
