Desculț, Zaharia Stancu

„- Dacă pământul ar fi al nostru, îl aud pe tata, am trăi cu totul altfel. Am trăi mai bine. Dar pământul e al boierilor, al ciocoilor. Trăiesc boierii bine. Trăiesc ciocoii bine. Noi ne alegem cu oasele rupte de muncă. A dat ceva pământ rumânilor Cuza, demult. L-au scos din scaun boierii. A venit în capul țării un neamț mărunt. S-a dat cu cei ce l-au adus. A uitat de prostime.”

În anul 1948 când a fost publicat romanul „Desculț”, Zaharia Stancu avea 46 de ani și era deja un scriitor cunoscut pentru proza și poeziile sale de orientare socială. Deși avea simpatii de stânga încă din perioada interbelică, nu era un propagandist oficial al regimului comunist astfel că „Desculț” a fost scris înainte ca el să devină lider al Uniunii Scriitorilor și să se alinieze realismului socialist impus de partid.
Cu toate acestea, ca inițiator al genului realism socialist, intenționat sau nu, Zaharia Stancu avea să seteze o nouă direcție pe care avea să o urmeze, fără echivoc, întreaga literatură românească din perioada comunistă. Operele sale apărute după implicarea sa activă în viața politică aveau să păstreze aceeași direcție care în mod întâmplător sau nu se va alinia perfect direcției partidului. Acest fapt ne va face să ne întrebăm dacă viziunea politică nou instalată s-a întâmplat să se plieze pe cea a autorului sau dorința de autoconservare a fost mai puternică.
Oare orientarea politică de stânga a reprezentat o certitudine clară pentru care a luptat în mod autentic întreaga sa viață sau dorința de a fi pe plac noii stăpâniri a fost cea care l-a ghidat de fapt? Cât de bine a rezistat presiunii impuse de regimul comunist și cât a sacrificat pentru a-și vedea opera tipărită? Răspunsul acestor întrebări este esențial pentru înțelegerea operei sale care a urmat romanului „Desculț”.

În ceea ce privește romanul autobiografic „Desculț”, talentul și stilul lui Zaharia Stancu nu pot fi puse la îndoială. Acesta zugrăvește în mod autentic viața și condiția țăranilor de la începutul secolului XX, pornind, fără a menționa în mod explicit acest lucru, din satul natal, Salcia, județul Teleorman. Deși faptele pe care le relatează au loc în copilăria timpurie, pe măsură ce parcurgem acest roman descoperim modul profund în care l-au afectat nu doar existența grea a propriei familii, dar și poveștile despre persecutarea țăranilor din întregul Regat al României.

Pe Zaharia Stancu l-am descoperit în copilărie datorită mamei și teancului său mare de cărți aparținând scriitorilor teleormăneni. În încercarea de a înțelege mai bine oamenii zonei în care s-a mutat, mama a considerat că literatura îi va fi cel mai bun ghid. Și nu s-a înșelat. Într-o zi citea „Ce mult te-am iubit” și-am văzut cum chipul începea să i se schimbe cu fiecare pagină. Emoțiile i se citeau pe chip, iar eu, curioasă, mi-am dorit să cunosc numaidecât motivul. Însă răspunsul mamei, ca al oricărui cititor care nu vrea sa deconspire o povestea bună, a fost: „Poți citi cartea”. Uneori mă gândesc în urmă la acel moment și la mama, care doar datorită faptului că a trăit acea carte cu toată ființa ei m-a convins că nu există nimic mai frumos decât o carte bună.

„Desculț” este al treilea roman, scris de Zaharia Stancu, pe care îl citesc. De îndată ce am citit primele rânduri, m-am simțit transpusă într-un univers îndepărtat, dar cunoscut. Sunt atât de multe lucruri în această carte despre care mi-aș dori să scriu, încât mi-ar trebui câteva articole bune doar pentru a le menționa, nemaivorbind despre a le dezbate sau diseca. Așa că voi alege doar câteva lucruri, iar pe celelalte le puteți citi în carte.

Zaharia Stancu nu-și propune să ne șocheze de la început, ci se folosește de umorul său specific — tipic oamenilor din Teleorman să se folosească de umor pentru a-și ascunde durerile, iubesc această trăsătură pe care am moștenit-o din plin — pentru a îndulci drumul cititorului pe calea deziluziei. Vizita mult așteptată a mătușii sale stârnește entuziasm și nu numai:

„Poți să mănânci la masă cu mătușa Uțupăr?… Dacă vrei, poți. Văd că toți ceilalți mănâncă. Mătușa Uțupăr are dinți mari, ca de cal, verzui la rădăcină, negri, galbeni. Soarbe ciorbă… Ia peștele și-l desface cu degetele. Carnea o-nghite fără s-o mestece, oasele le așează pe masă, în fața ei. […]
Nu-mi place cum mănâncă mătușa Uțupăr. Oasele acelea înșirate pe masă îmi dau greață. […] Ciorba i se prelinge printre dinții de jos, pe bărbie…”

Deși umorul uneori negru, alteori sarcastic pare să însoțească povestea romanului, temele sociale precum sărăcia, abuzul de putere, nedreptate socială, asuprirea țăranilor și marginalizarea ne introduc într-o atmosferă apăsătoare și, uneori, lipsită de speranță.
Romanul abundă de episoade care aduc temele de mai sus în discuție; voi lăsa aici câteva citate privind felul în care erau tratați țăranii care m-au lăsat fără grai.

Când mergeau la cules la vie, pentru a se asigura că nici un bob de strugure nu va fi amenințat de gurile înfometate, țăranii erau obligați să poarte botnițe.

„Înainte de a intra în vie, fiecărui om i se dă la poartă o coșniță și un cosar. Doi logofeți pun fiecărui om, bărbat sau femeie, fată sau băiat, o botniță la gură.”

Banca împrumuta țărani care nu știau să scrie sau să citească doar pentru a-i lăsa mult mai săraci decât erau inițial.

„Vine și acum în sat, cu aceeași birjă, domnul Săvescu. Cheamă oamenii cu toba la primărie și-i bruftuluiește.
– Am să iau și pielea de pe voi. V-ați împrumutat când ați avut nevoie. Acum trebuie să plătiți…
Jandarmul, popa, notarul, lângă burticos.
– Dacă ați luat bani, trebuie să-i dați îndărăt…”

De parcă viața grea nu ar fi fost de ajuns, oamenii erau câinoși, caracteristică regăsită și în prezent pe meleagurile mele natale. A fost interesant pentru mine să regăsesc comportamente asemănătoare ale oamenilor din Teleorman, înrăiți atunci de greutățile vieții, moștenind acum trăsături negative a căror sursă nu o înțeleg pe deplin.

„De la Cârloman a venit de câteva ori bunica. Nu ne-a spălat. Nu ne-a cârpit. Gătită ca o fată mare, cu toiagul în mână. A stat pe un scăunel lângă mama și-a întrebat-o:
– Cum iți mai este, Mărio?…
– Cum mă vezi, mamă…
Și-a dus bunica mâna la nas și-a spus:
– Ai început să miroși a mort, Mărio…
– Oi fi început, mamă…”

În „Desculț” am regăsit toate poveștile din copilărie pe care mi le spunea bunica despre strigoi și ce trebuie să faci după ce moare un om astfel încât să nu se întoarcă să te bântuie. Iar superstițiile descrise de Zaharia Stancu se păstrează în satul în care am copilărit chiar și în ziua de azi.

„Crucea care a căzut nu trebuie să mai fie ridicată. Trebuie să zacă așa până se face una cu țărâna…”

M-au fermecat descrierile familiilor de romi care duceau un mod de viață nomad și care treceau prin satul copilăriei mele de la nord de Dunăre. Am avut norocul ca în copilăria mea să văd astfel de parade de culori când, ascunsă prin șanțuri, contemplam căruțele colorate, bărbații înalți cu mustăți negre și pălării nemaivăzute și femeile îmbrăcate colorat cu chipuri luminoase după fusta cărora se ascundeau câțiva copii timizi cu ochi mari. Trăiam cu dorința ascunsă de a pătrunde într-una dintre aceste căruțe misterioase deoarece, în ochii mei de copil, acolo păreau să fie păstrate toate poveștile lumii.

M-a încântat să descopăr că bâlciul copilăriei mele care se ține și în prezent are o tradiție atât de lungă, încât și autorul aștepta cu nerăbdare sosirea lui.

„Bâlciul de anul ăsta mi se pare miraculos, bogat. Iată circul cel mare. La dreapta și la stânga lui, circuri mai mici, panorame. În fața circului, bărci și, lângă bărci, căișori, carusele…”

Zaharia Stancu își idolatriza mama. Am simțit asta atât în paginile acestei cărți, cât și în „Ce mult te-am iubit”. Copilul Darie îi observă ridurile, nefericirea, dar și sacrificiile pe care le face pentru a-și crește copiii. Maria este atât de muncită și de abătură încât Darie, când o observă zâmbind pentru prima oară, este șocat de contrastul dintre chipul senin al mamei sale și cel împovărat de grija zilei de mâine. Gândul că are copii de crescut și hrănit este cel care o călăuzește spre vindecare și o transformă într-o femeie cu o forță ieșită din comun în ochii fiului său.

„Mama nu poate să răspundă întrebărilor care i se pun. Știe că a fost bolnavă. Știe că zile întregi nu și-a dat seama de nimic. Știe și altceva: ca niciodată n-a crezut că sfârșitul ei este aproape.
– Aveam copii. Trebuia să mă fac sănătoasă să-i cresc. Cui era să-i las? Cine să-i spele? Cine să-i cârpească? Cât am fost bolnavă m-am gândit mult — și la multe. Numai la moarte nu m-am gândit. Și, uite. Nici moartea nu s-a gândit la mine. A trecut pe lângă patul meu și nu s-a oprit… Cred că omul, dacă nu e prea bătrân, moare dintr-o boală numai dacă îi e frică de moarte, dacă se gândește el la moarte… De ce să mă fi gândit eu la moarte?… M-am gândit la viață. La viața mea, la viața copiilor mei… E bună viața…”

Mi-a plăcut foarte mult această carte. Am regăsit foarte multe elemente din copilăria mea, iar familiaritatea mi-a oferit alinare. Deși a fost o carte grea din cauza emoțiilor puternice prin care m-a trecut, m-a ajutat să înțeleg mai multe lucruri despre strămoșii mei paterni și despre viețile moștenite de bunici. A umplut anumite goluri lăsate de poveștile incomplete ale bunicii spuse unei copile foarte curioase însă mult prea mici să afle că lumea are și o parte întunecată.

În final, vă las un citat al autorului care sper să vă fie de folos în momentul în care decideți să vă aventurați în căutarea adevărului.

„- Adevărul, să căutați adevărul în cărți. Sunt și cărți mincinoase. Multe. Să învățați a le deosebi pe cele bune de cele rele…”

Dacă v-am făcut curioși, găsiți cartea aici:

---

Despre autor
Zaharia Stancu (1902–1974) a fost poet, romancier și jurnalist, una dintre cele mai vizibile figuri literare ale României comuniste. Originar dintr-o familie modestă, a debutat ca poet, dar consacrarea i-a adus-o proza, în special romanul „Desculț” (1948), tradus în zeci de limbi și prezentat ca emblemă a realismului socialist.
Cariera sa literară a fost strâns legată de implicarea politică: membru al Partidului Comunist, director al Teatrului Național, deputat în Marea Adunare Națională și, mai ales, președinte al Uniunii Scriitorilor între 1966 și 1974. În această funcție, Stancu a avut un rol decisiv în orientarea literaturii române, încercând să mențină un echilibru între directivele ideologice și nevoile breslei scriitoricești.
Privit de unii ca oportunist, de alții ca protector al scriitorilor, Zaharia Stancu rămâne o personalitate controversată, dar de neocolit, atât prin destinul său politic, cât și prin impactul pe care l-a avut asupra literaturii române din a doua jumătate a secolului XX.