„Mă gândeam că lucrul cel mai minunat de pe lume trebuie să fie umbra, milioanele de forme mișcătoare și de fundături ale umbrei. Era umbră în sertarele de birou și-n dulapuri și-n geamantane, și umbră sub case și sub pomi și sub pietre, și umbră îndărătul ochilor și zâmbetelor oamenilor, și umbră, kilometri după kilometri de umbră, pe partea pământului cufundată în noapte.”
Când Esther Greenwood câștigă un internship la o revistă de modă din New York, ea este entuziasmată la gândul că în sfârșit își va îndeplini visul de a ajunge scriitoare. Regăsindu-se însă prinsă, pe de o parte, între cocktailuri și petreceri, iar, pe de altă parte, între grămezi de manuscrise, viața lui Esther începe să scape de sub control. Pe nesimțite începe să alunece pe o pantă a depresiei, în timp ce se luptă cu urmări ale unor relații nepotrivite, dar și cu o societate care refuză să-i ia aspirațiile în serios, acțiunea romanului având loc în anul 1953.
„Clopotul de sticlă” a fost singurul roman publicat de Sylvia Plath în 1963, sub pseudonimul Victoria Lucas. Cartea este bazată parțial pe viața și pe experiențele autoarei, fiind în prezent un roman clasic cu un subiect extrem de actual.
Romanul este narat la persoana I chiar de protagonistă și, în mod întâmplător sau nu, începe cu vara în care soții Rosenberg au fost electrocutați, fiind primii civili americani condamnați la moarte pentru spionaj. Perspectiva protagonistei ne ajută foarte mult să-i înțelegem gândurile și latura ușor pesimistă de la început, cumva intuind direcția romanului. De asemenea, vorbind despre anii ’50 în America, pe lângă pedeapsa cu moartea prin electrocutare, tratamentele cu electroșocuri era adesea folosite în majoritatea azilurilor sau sanatoriilor specializate în tratarea bolilor psihice. (De reținut pentru mai târziu.)
„Chiar îmi închipui cum e să fii electrocutat, mi se face rău și atunci numai despre asta scria în ziare – titlurile imense mă priveau cu ochii holbați la fiece colț de stradă și în dreptul gurilor de metrou igrasioase, mirosind a alune. Treaba asta n-avea nimic de-a face cu mine, dar nu puteam să nu mă întreb cum e să fii ars de viu, fibră cu fibră.”
La prima vedere, Esther pare a avea o viață perfectă, după finalizarea studiilor și a internshipului din New York se va căsători cu un viitor medic, va avea o casă frumoasă și probabil copii. Ce-și poate dori mai mult o femeie a anilor ’50 în America? Living the american dream. Trăirile sale, însă, sunt mult mai profunde și împlinirea socială bineînțeles că nu însemnă și împlinire emoțională sau echilibru, dimpotrivă, Esther nu se vede în rolul de soție și nu-și dorește să facă acest pas.
„Destul de curând am ajuns să am senzația că duc peste tot cu mine capul cadavrului, la capătul unei ațe, ca pe un balon negru, fără nas și puțind a oțet. (…) Mă simțeam inertă și pustie, așa cum se simte, probabil, miezul unei tornade, mișcându-se plictisit în centrul harababurii din jur.”
De-a lungul romanului, primim câteva indicii privind motivele din spatele traumelor lui Esther. La un moment dat, în New York preferă să folosească un nume fals și să se gândească la ea ca fiind orfană. Apoi descoperim că are o mamă și un frate, dar că moartea tatălui i-a lăsat o urmă puternică în suflet, iar pierderea nu a fost niciodată exprimată sau trăită. Toate aceste emoții închise adânc nu pot reveni la suprafață decât ca un torent de sentimente amestecate de tristețe și deznădejde, iar contextul social al acelor vremuri funcționează ca un catalizator pentru depresie.
La nouăsprezece ani, aflată în pragul depresiei, Esther încearcă să-și piardă virginitatea, lucru declanșat la aflarea impurității viitorului soț doctor promis, Buddy Willard, și își imaginează cum ar putea face acest lucru cu fiecare bărbat întâlnit fie că este vorba despre translatorul Constantin, misoginul și narcisistul Marco, Cal, cel inteligent și carismatic, Irwin, cel sedus, sau chiar doctorul psihiatru Gordon, la care se gândește nu neapărat sexual, cât îl vede în mod inconștient ca pe un soț. La toate acestea se adaugă amintirile legate de tată și lipsa lui; un complex oedipian de toată frumusețea.
„În cele din urmă m-am hotărât că, dacă era așa de greu să găsesc un bărbat puternic și inteligent care să mai fie pur la douăzeci și unu de ani, aș putea să uit și eu de hotărârea de a fi pură și să mă căsătoresc cu cineva care nu era nici el pur. În felul acesta, atunci când începea să-mi facă viața amară, puteam să i-o fac și eu lui.”
Încercând în același timp să găsească metode de a-și pune capăt zilelor, ceva din mintea ei încă încercă să o țină în viață, umorul negru al acestui roman fiind dat de argumentele pro și contra aduse de Esther privind aceste diferite metode, majoritatea dintre ele fiind necorespunzătoare.
Cu toate acestea, depresia prin care trece Esther este mai puternică decât orice gând pozitiv, împiedicând-o să doarmă sau să mai găsească fericire sau sens în orice altceva. Deși este un roman apărut în 1963, depresia este o problemă actuală, iar în fiecare zi tot mai mulți tineri au nevoie de ajutor pentru a depăși această perioadă. Din nefericire, precum alte personaje ale acestei cărți, nu toți reușesc, iar acest lucru reprezintă realitatea dură cu care ne confruntăm.
Citind acest roman, am simțit durerea autoarei transferată personajului principal, i-am simțit și deznădejdea, teama de a rămâne sub acel clopot de sticlă impenetrabil și sufocant, din mrejele căruia doar puțini pot scăpa. De asemenea, doar citind despre tratamentele cu electroșocuri m-am ales cu o durere de cap care cu greu m-a părăsit.
„… oriunde m-aș fi aflat – pe puntea unui vas sau la o cafenea în Paris sau în Bangkok -, aș fi stat sub același clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut. (…)
Pentru persoana de sub clopotul de sticlă, pasivă și-mpietrită ca un copil mort, lumea însăși e visul urât.”
În zorii zilei de 11 februarie 1963, la scurt timp după publicarea romanului „Clopotul de sticlă”, Sylvia Plath se sinucide.
„Exist, exist, exist…”
Puteți găsi cartea, în română sau în engleză, aici:
Despre autor
Sylvia Plath s-a născut la 27 octombrie 1932 în Boston, Massachusetts. Talentul ei literar s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vîrsta de opt ani. Întîmplările din vara anului 1953 (săptămînile petrecute la New York, cînd a colaborat la revista Mademoiselle, şi mai apoi, odată întoarsă acasă, lupta agonizantă cu depresia) sînt şi materialul brut al romanului Clopotul de sticlă. În 1955 absolvă Smith College şi pleacă în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright. Poeziile Sylviei Plath au apărut mai întîi în reviste de prestigiu din SUA şi Anglia. În toamna anului 1960, primul ei volum de versuri, Colosul şi alte poeme, a fost publicat de Editura Heinemann din Londra, care i-a contractat şi primul roman. Anul 1962, trăit la intensitate maximă, o pune pe Sylvia Plath la grea încercare. Definitivează romanul Clopotul de sticlă, se desparte de Ted Hughes, dedicîndu-se, singură, creşterii copiilor, şi scrie poezie într-un ritm frenetic (majoritatea poemelor din volumul postum Ariel, Faber, 1965). La începutul anului 1963, cînd îi apare romanul Clopotul de sticlă, sub pseudonimul Victoria Lucas, situaţia Sylviei e disperată. Mariajul îi eşuase, ea şi copiii erau măcinaţi de boală şi, într-un apartament londonez neîncălzit din Fitzroy Road nr. 23, aveau de înfruntat cea mai cruntă iarnă a secolului. În zorii zilei de 11 februarie 1963, Sylvia Plath se sinucide. Faima poetei creşte neîncetat. În 1981, volumul Collected Poems este recompensat cu Premiul Pulitzer. La Editura Polirom i-a mai apărut volumul de proze Johnny Panic şi Biblia Viselor. (polirom.ro)
