„Cel care conducea atacul sălbatic își desprinse curelușa de sub bărbie, lăsă coiful să-i cadă de pe cap și își trase pe spate capișonul din zale. Se afla din nou cu o lungime de cal în fața căpitanilor săi. Un păr lung, întunecat, cu firul drept ca scos de sub talpa de călcat i se revărsă pe spate, pornind a sălta în ritmul galopului. Un mănunchi de raze castanii jucând drăcește împrejurul capului. O știmă a apelor despletită, care gonea spre ei, răcnind încruntată. O femeie.”
„Chiajna din casa Mușatinilor” scrisă de Simona Antonescu reprezintă romanul de reabilitare a imaginii Doamnei Chiajna, o personalitate puternică și importantă a Evului Mediu românesc, nu numai prind prisma descendenței sale, tatăl său fiind Petru Rareș, iar bunicul Ștefan cel Mare, ci datorită curajului, hotărârii și puterii sale.
Despre Doamna Chiajna nu se cunosc decât puține lucruri, fiind portretizată de cronicari vechi precum Stoica Ludescu și Radu Popescu, iar mai apoi, Gheorghe Șincai, Engel, Laurian, Xenopol sau scriitorul Alexandru Odobescu într-o manieră negativă și preponderent falsă. Legenda care o conturează pe doamna Chiajna ca fiind un monstru sau personificarea ambiției, răutății și a cruzimii pornește de la premise greșite, ideea de dublu standard fiind foarte bine evidențiată în acest caz. Cu alte cuvinte, Quod licet Iovi non licet bovi („Ce-i îngăduit lui Jupiter nu-i îngăduit boului”).
Așa cum afirmă și Constantin Gane în cartea sa „Trecute vieți de doamne si domnițe” (republicat la ed. Humanitas), „această doamnă română n-a fost în afară de mentalitatea normală a epocii în care a trăit”. Așteptările și regulile vremii fiind altele pentru femei, istoria a decis să o judece ignorând contextul real și motivația din spatele deciziilor Chiajnei, aceea de a-și apăra copiii și de a le asigura un viitor politic strălucit.
În romanul „Chiajna din casa Mușatinilor”, Simona Antonescu decide să ne-o arate pe Chiajna reală, din copilărie până la maturitate, aducând-o astfel în prezent pentru a putea fi observată prin intermediul experiențelor care au conturat-o încă de când era copilă. Astfel, aflăm că și-a pierdut mama de la o vârstă fragedă de numai trei ani, iar în prezentul cărții, la vârsta de cinci ani, aflăm că are o mama vitregă, pe Doamna Elena și descoperim care ar fi putut fi experiențele importante ale vieții sale încă din acel moment.
Personajele secundare și cele episodice sunt cele care aduc în atenția cititorului atât istorisiri reale și extrem de interesante, cât și poveștile create cu dibăcie de autoare, ce au menirea de a trezi admirația cititorului și de a-l ține lipit de paginile acestui roman. Personaje secundare precum Marula, Anghel, Lăcustă, Grigore Barbir, reprezintă doar o parte dintre cele ce devin pe loc îndrăgite de cititori.
„-Demult-demult, pe când eram eu numai o steluță, tu ce erai, Marula? întreabă serioasă Chiajna.
– Eu eram o poveste, Măria Ta, răspunse femeia.”
Mi-a plăcut foarte mult să citesc despre o posibilă copilărie a Chiajnei, în același timp având oportunitatea de a descoperi lucruri noi despre scriitoare, neîntâlnite în alte romane ale sale. Locurile văzute, culorile, mirosurile, toate m-au purtat alături de copila Chiajna, ca prin vis, prin lumea dură ce i-a modelat existența ulterioară. Primul moment în care Chiajna va descoperi cu adevărat lumea din jurul său, va fi marcat de prima moarte la care va asista:
„Micu i se dezvălui Chiajnei abia acum, în momentul morții lui… Trupul lipsit de viață, legănat pe brațe de tatăl lui într-o căruță care se îndepărta îi grăi Chiajnei despre legătura invizibilă dintre tot ceea ce este viu, iar ea înțelesese că orice moarte este puțin și a ei, așa cum orice naștere este puțin și a ei… Băiatul săgetat al negustorului făcea acum să piară în ea ceva de care nici măcar nu fusese conștientă. Ca și cum ar fi murit fără să știe că s-a născut.”
Căsătoria Chiajnei la douăzeci de ani cu Mircea Ciobanul, domn al Țării Românești, reprezintă o alianță lesne de acceptat pentru aceasta. Toate experiențele familiei sale de până atunci au pregătit-o pe Chiajna pentru momentul căsătoriei, având deja înțelegerea a ceea ce însemna a fi doamna unei țări de la mama sa vitregă, doamna Elena. Chiajna avea să-i dăruiască lui Mircea Vodă trei fii și patru fiice, asigurând astfel linia de moștenitori pentru tronul Țării Românești. Timp de nouă ani până la moartea lui Mircea, ea nu va lua parte la viața politică decât prin mici intervenții, concentrându-se mai mult pe creșterea copiilor.
După moartea soțului său, Chiajna va face tot posibilul să păstreze tronul pentru fiul său Petru și va reuși până în 1568, purtând trei bătălii, la care va lua parte împreună cu oastea sa domnească, fiind astfel singura femeie a istoriei noastre care a condus o oștire în război.
„- Se scursese numai o clipă de când Chiajna ridicase sabia. O bătaie din gene. O văzură dând pinteni calului, lipindu-se de coama lui și țâșnind înainte. O auziră slobozind un strigăt de furie care nu se mai isprăvea, un ă hârâit prelung din gât, ca atunci când te opintești să muți din loc un bolovan mai mare decât tine.”
Romanul Simonei Antonescu o umanizează pe doamna Chiajna și o prezintă așa cum trebuie să fi fost, energică, inteligentă și ambițioasă, mânată de instinctul matern de a-și proteja copiii. Descoperind partea cea mai importantă a vieții sale, deși printr-o perspectivă nuanțată, nu putem să nu înțelegem cum greutățile unei astfel de vieți dure pot modela existența și personalitatea unei femei nevoite să-și salveze familia cu orice preț.
Finalul acestui roman mă găsește cu convingerea că doamna Chiajna a fost cu adevărat ieșită din comun, dar nu din cauza cruzimii sau personalității sale dure, ci datorită puterii și capacității sale de a rămâne pe tronul Tării Românești, într-o perioadă guvernată de patriarhat. Aceasta reprezintă un simbol al iubirii materne, al inteligenței și ambiției, al puterii în ciuda tuturor traumelor trăite și obstacolelor întâlnite.
Doamna Chiajna va pieri în 1588, la 63 de ani, în Stambul; Constanti Gane în primul volum „Trecute vieți de doamne si domnițe”, publicat în 1932, afirmă următoarele:
„Mormântul nu i s-a descoperit până azi. Poate – la urma urmei cine știe – e una din pietrele din pitoreștile cimitire ale Constantinopolului, căci exclus ca fata lui Petru Rareș să se fi lepădat până la urmă de legea ei strămoșească, pentru a putea fi, îmbrățișând islamismul, mai aproape de copiii ei, pe care e vădit că i-a iubit mai mult decât pe oricine pe lume, mai mult decât a iubit măririle, mai mult decât și-a urât dușmanii.”
Mi-a plăcut foarte mult acest roman conturat atât de frumos, există atât de multe detalii interesante, pasaje care te pun pe gânduri, experiențe care te învață. În mod cert, Simona Antonescu a rupt o bucată din ea însăși și ne-a dăruit-o prin intermediul acestei cărți; am simțit că le descopăr pe amândouă, atât pe Chiajna, cât și pe autoare, pe măsură ce avansam cu lectura. La un moment dat, instinctul îmi spunea că s-au contopit, fiecare preluând câte puțin din cealaltă. Așa am aflat cât de îndrăgită este Chiajna de cea care i-a spus povestea.
Cartea o puteți achiziționa de aici:
Găsiți recenzia unul alt roman al autoarei, drag mie, aici: Hanul lui Manuc, Simona Antonescu
Despre autor
Simona Antonescu s-a născut la Galați în 1969 și a copilărit în localitatea Țintea (județul Prahova). După absolvirea Liceului „Constantin Dobrogeanu-Gherea” din Ploiești, a urmat cursurile Facultății de Chimie din cadrul Institutului Politehnic București. A debutat în 2015 cu romanul Fotograful Curții Regale, câștigător al Concursului de Debut al Editurii Cartea Românească/Polirom și al Premiului de Debut al USR și finalist la Festival du Premier Roman de Chambéry. A mai publicat romanele Darul lui Serafim (2016), Hanul lui Manuc (2017), finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași, Ultima cruciadă (2019), distins cu Premiul Cartea Anului 2019 de Filiala Brașov a USR, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos (2019) și În umbra ei (2021), roman finalist la Premiul Național pentru Proză Ziarul de Iași. Începând din anul 2018 publică la Editura Nemira seria de cărți Istoria povestită copiilor. (sursa polirom.ro)
