„Caragiale. Scrisoare pierdută” este a treia carte citită de mine din colecția biografiilor romanțate și pot spune că-mi face plăcere să descopăr, de fiecare dată, o nouă personalitate văzută prin ochii unui nou autor. Prin intermediul acestei colecții, cititorii au ocazia să afle, pe de o parte, mai multe lucruri despre o personalitate admirată, iar pe de altă parte, să descopere un autor român, ceea ce este absolut extraordinar din punctul meu de vedere.
Ion Luca Caragiale s-a născut în 1852 în satul Haimanale, fiind primul copil al lui Luca Ştefan Caragiale şi al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Atras de teatru încă de mic, spre nemulțumirea tatălui său, Caragiale era fascinat de reprezentațiile teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, în calitatea sa de șef al unei trupe de teatru. Astfel, în 1868 va reuși să obțină aprobarea tatălui său de a studia la Conservatorul de Artă Dramatică, unde fratele său preda la clasa de declamație și mimică. Din păcate, cariera sa ca actor va lua sfârșit înainte de a începe, o dată cu moartea tatălui său și cu datoria sa ca nou cap al familiei de a-și întreține mama și sora.
Principalele sale piese de teatru le va publica în revista „Convorbiri literare” care aparținea Junimii, luând parte la întâlnirile cenaclului între 1877 și 1878, însă firea sa conflictuală și disprețul față de politica și intelectualitatea vremii îi vor atrage multe antipatii, lucru care, mai târziu, va contribui la dorința sa de a părăsi țara.
Ascensiunea sa începe cu punerea în scenă a piesei de teatru „O noapte furtunoasă”, când deși v-a primi nenumărate critici, îi va întări poziția de „dramaturg reprezentativ al comediei româneşti”.
Viața sa personală o trăiește cu foarte multă pasiune, escapadele sale amoroase neținând seama de reguli sau moralitate, motiv pentru care Eminescu va rupe definitiv legătura cu el.
Romanul „Caragiale. Scrisoare pierdută” prezintă viața lui Caragiale sub forma unei scrisori pierdute, neexpediate și găsite de cel ce narează întreaga poveste. Mi-a plăcut această abordare, mi-a captat atenția și m-a făcut să mă întreb dacă această scrisoare va fi, într-un final, făcută publică sau dacă se va respecta decizia autorului de a nu o expedia niciodată.
Înainte de a citi această carte cunoșteam generalități despre Caragiale, copilărie, operă, câteva dintre pasiuni, știam despre berăria Gambrinus și puțin din activitatea sa profesională.
Mă bucur să spun că am aflat anumite lucruri extrem de interesante care-l zugrăvesc, cel puțin în ochii mei, într-o altă lumină decât cea de până acum.
Nu trebuie să fi fost ușor ca, o dată cu moartea tatălui, să fie nevoit să renunțe la carieră și să trebuiască să devină capul familiei la propriu, lucru ce implica suportul financiar al mamei și al surorii sale. Această informație m-a ajutat să-l înțeleg mai bine și să conștientizez motivația anumitor decizii ale sale. Furia aceste pierderi atât a tatălui, cât și a vocației inițiale, îi va contura treptat firea conflictuală și-l va lăsa confuz în fața adevăratei sale identități.
„Atât m-am jucat cu măștile de scenă, că uneori nu mai pot nici eu să le osebesc: cine-i Caragiale? Îs eu cel ce face conversațiune spumoasă o noapte-ntreagă și vrăjește cuconetul, îs eu cel căzut în melancolie, îs eu urechea care-l ascultă pe Bach sau ochiul care-l citește pe-al dumitale Schopenhauer?”
Umorul său este tot o formă de auto-apărare, pe care îl folosește și pentru a se afirma în fața femeilor; atât dorința de a fi adulat și plăcut, cât și temperamentul impulsiv, ne vorbesc despre orgoliul nemărginit al lui Caragiale.
M-a amuzat un fragment din carte, care deși nu știu dacă aparține autorului sau personalității despre care scrie, se potrivește perfect cu personajul construit prin intermediul întâmplărilor relatate.
„ Mi se-ntâmplă tot mai des în ultima vreme să mă gândesc la nefericitul Eminescu. Nu neapărat la pozna mea cu Veronica (…), dar și pentru că mi-a fost milă de bietul sălbatec care mă alerga prin târgul Ieșilor să-mi facă ce? Să mă taie cu lama verbului, să mă bată cu ciorapul lui găurit, să mă amețească cu privirea tulbure de vin și nebunie?”
Foarte interesant de observat este faptul că disprețul lui Caragiale față de „prefăcătoria din rîndul intelectualităţii” este redat de autor într-un mod care rămâne, ca întreaga operă a lui Caragiale, foarte actual.
„Dar ce e mai important e c-am cunoscut din interior casele burghejilor, ale închipuiților cari se vedeau egalii unora asemeni de prin arondismentele Parisului și care-și țineau puii în puf și răsfățau fără măsură, gata oricând să încalce legea, să facă intervenții și să măsluiască pentru ca odoarele să ia medii bune și să ajungă imediat foncționari de instrucțiune publică spoiți cu o brumă de cultură și agramați până-n fundul sufletului.”
„Atât liberalii, cât și conservatorii nu sunt decât bande mai nesocotite decât semințiile barbare ce cotropesc și apoi trec mai departe: avem de-a face cu o oligarhie care modifică legile după bunul plac, care calcă azi legile ce le-a făcut ieri, pentru a le călca poimâine pe cele de azi, care administrează doar pentru îmbogățirea clientelei și nu vede guvernarea decât ca pe o perioadă de grație în care trebuie să adune cât mai multe bogății.”
Mi-a făcut plăcere să citesc această carte și cu siguranță voi căuta și alte cărți ale acestui autor; dacă sunteți interesați, puteți găsi cartea aici:
Despre autor
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, preşedintele Festivalului Internaţional de Literatură de la Bucureşti (FILB). A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), pe când era junior editor al Ziarului de Duminică. A publicat proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” de la Editura ART. În 2010 a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom), iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi la premiile Radio România Cultural pe anul 2012. În 2013 a publicat la Editura ART volumul Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, iar în 2014, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis (Cartea Românească), nominalizat la premiile Radio România Cultural. Din 2012 este doctor în literatură, cu teza Emil Botta: Ars moriendi. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch şi Paul Auster. (sursa goodreads.com)
Dacă doriți să citiți și alte articole, le puteți accesa aici: andreeajuvina.ro
