Dacă în primul volum am admirat-o pe Anna pentru forța alegerii sale, în volumul al doilea am simțit cum această alegere o devorează încet. Am început lectura cu admirație și am încheiat-o cu o neliniște care încă nu s-a stins.
Deși la început pare împăcată cu decizia de a fugi împreună cu Vronski, în Italia, Anna își trăiește scurt momentul de liniște într-o bulă fragilă, care se sparge imediat ce revin în Rusia. Absența copilului său, excluderea din înalta societate și conștientizarea vieții pierdute pun o presiune imensă asupra relației cu Vronski. Această iubire trebuie, dintr-odată, să suplinească toate celelalte lipsuri: statutul, apartenența, maternitatea, sensul vieții. Iar o astfel de iubire nu poate supraviețui decât dacă devine absolută.
Anna devine dependentă de Vronski, iar iubirea ei se transformă într-un câmp tensionat, în care dragostea și răzbunarea, teama și dorința se întrepătrund. Îl acuză pentru tot ceea ce a pierdut, dar știe că nu ar fi putut trăi fără el. Gelozia, teama de abandon, posesivitatea ei nu sunt doar reacții emoționale, sunt simptomele unui gol sufletesc care nu poate fi umplut.
Copilul, Serioja, devine mai mult decât o amintire dureroasă: el simbolizează viața de dinainte; viața în care Anna era adorată, acceptată, în care avea un loc bine definit în societate. Dorința ei obsesivă de a-l revedea nu ține doar de sentimentul matern, ci și nostalgie pentru o viață pierdută.
Iubirea pentru Vronski devine, astfel, o formă de absolut. Însă Tolstoi, prin tot ceea ce urmează, pare să respingă un astfel de idealism. Dacă îl privim pe Levin drept un alter ego al autorului, atunci este limpede că Tolstoi crede în altceva: în muncă, în echilibru, în familie, în sensul descoperit prin efort și reflecție — nu în pasiuni nimicitoare. Anna îndrăznește să trăiască după propriile reguli, dar este pedepsită de lume și, treptat, de ea însăși.
Pe de altă parte, Vronski trece printr-o transformare subtilă. Dacă la început părea doar un ideal romantic, în acest volum el devine uman. Pasiunea sa se domolește, iar în locul ei apare o dorință sinceră de stabilitate — o familie, un copil, o viață normală. Spre deosebire de Anna, el nu plătește același preț: rămâne acceptat în societate, participă la evenimente, are încă un rol în cadrul aristocrației din Rusia. Iar tocmai această diferență îl împiedică să înțeleagă profunzimea neliniștii Annei.
În paralel, Levin și Kitty oferă un contrapunct interesant. Relația lor se construiește sub semnul stabilității și al apropierii de familie. Totuși, în mod surprinzător, reacțiile lui Levin mi-au displăcut mai mult decât mă așteptam. Gelozia, posesivitatea, impulsivitatea, proasta dispoziție îl definesc acum și înlocuiesc imaginea omului bun și muncitor din primul volum. Deși face eforturi să-și controleze trăirile, tensiunea lui interioară nu poate fi ignorată. Uneori, m-am întrebat dacă nu cumva Kitty și Vronski ar fi fost o pereche mai potrivită.
Spațiile în care se desfășoară povestea — Italia, Moscova, Sankt Petersburg, moșia lui Levin — nu sunt simple decoruri, ci au rolul de a reflecta stărilor interioare în special ale Annei și ale lui Levin. Italia pare o promisiune de paradis, dar este doar un refugiu temporar. Rusia devine locul excluderii, al dorului și al deciziilor irevocabile. Iar moșia lui Levin este spațiul unde căutarea sensului se împletește cu ritmul naturii.
În tot acest peisaj, simbolul trenului revine obsesiv. Nu este doar un mijloc de transport, ci un avertisment, o direcție clară către un final fatidic. Încă de la începutul romanului, moartea provocată de tren pare să anunțe o traiectorie inevitabilă.
„Și în aceeași clipă se îngrozi de ceea ce făcuse. «Unde sunt? Ce fac? Pentru ce?»”
Vocea narativă devine în acest volum profund meditativă. Tolstoi nu judecă, dar nici nu oferă iertare. Finalul, dominat de gândurile lui Levin, pare să exprime propriile frământări ale autorului, cugetările unui necredincios care are nevoie să creadă, căutarea unui sens dincolo de logica socială sau pasională. Tolstoi se apropie de personajele sale nu prin acțiuni spectaculoase, ci prin gânduri, frânturi de conștiință, umbre de neliniște. Și tocmai prin asta ne face să le simțim vii, chiar și atunci când greșesc.
„O să mă înfurii ca și până acum pe Ivan vizitiul, o să discut în contradictoriu, o să-mi exprim gândurile pe șleau făcând gafe, între sfânta sfintelor din sufletul meu și ceilalți oameni va rămâne mereu un zid care mă va despărți de toți, chiar și de soția mea, tot pe ea o voi învinui pentru frica mea și mă voi căi după aceea, tot nu voi înțelege pe calea rațiunii de ce mă rog, dar mă voi ruga, însă viața mea de acum, toată viața mea, indiferent de ce s-ar putea întâmpla cu mine, fiecare minut al ei nu numai că ne e lipsit de sens, așa cum era înainte, dar are un incontestabil sens al binelui, pe care eu am puterea deplină să i-l dau.”
După ce am închis cartea, a rămas în mine o întrebare: oare cât din viața noastră e formată din alegeri și cât din renunțări?
Anna, poate mai mult decât oricare alt personaj, nu a putut accepta nici una, nici cealaltă.
Recomand cu drag această carte. Dacă sunteți interesați, o puteți găsi aici:
Despre autor
Lev Nikolaevici Tolstoi (9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910) a fost un scriitor rus de renume mondial, recunoscut pentru contribuțiile sale majore la literatura realistă. Născut în Yasnaya Polyana, o proprietate de familie din provincia Tula, Rusia, Tolstoi a crescut într-o familie aristocratică, ceea ce i-a oferit o perspectivă profundă asupra societății ruse din secolul al XIX-lea.
Tolstoi este cel mai bine cunoscut pentru cele două capodopere ale sale: Război și pace (1865–1869) și Anna Karenina (1875–1877), ambele fiind considerate printre cele mai mari romane scrise vreodată. Aceste opere exemplifică realismul literar, oferind o imagine detaliată și profundă a vieții și societății ruse.
Pe lângă realizările sale literare, Tolstoi a fost și un gânditor moral și religios influent. După o criză spirituală în anii 1870, el a adoptat o formă radicală de creștinism, respingând instituțiile religioase tradiționale și promovând nonviolența și simplitatea. Aceste convingeri au influențat mișcări sociale și lideri precum Mahatma Gandhi.
Tolstoi a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Literatură în fiecare an din 1902 până în 1906 și pentru Premiul Nobel pentru Pace în 1901, 1902 și 1909. Faptul că nu a primit niciodată un Premiu Nobel rămâne o controversă majoră în istoria acestor distincții.
Moștenirea lui Lev Tolstoi continuă să influențeze literatura și gândirea contemporană, operele sale fiind studiate și apreciate la nivel global pentru profunzimea lor psihologică și analiza complexă a condiției umane. (surse Wikipedia, Biografia lui Tolstoi)
