Citind Lolita în Teheran, Azar Nafisi

„Și cum aș putea uita zilele acelea, când alcătuiam lungi liste cu tot ce datoram Republicii Islamice: petrecerile noastre secrete, înghețata mâncată pe stradă, teama să te îndrăgostești, să te ții de mână, să te dai cu ruj, să râzi în public și să citești Lolita în Teheran.”

---

Cartea aleasă în luna octombrie la clubul de carte The Feminist Readers poate fi văzută ca o poveste de groază. O poveste de groază care începe cu îngrădirea drepturilor femeilor, puțin câte puțin, până ce ajunge la prezentul la care azi suntem martori îngroziți. Este nevoie doar să aruncați o privire asupra veștilor care vin din Iran pentru a înțelege: femeile trebuie să fie acoperite din cap până în picioare în public, mărturia unei femei reprezintă jumătate din mărturia unui bărbat, cu alte cuvinte, viața unei femei nu este la fel de importantă ca cea a unui bărbat iranian, femeile nu pot trăi independent de bărbații care au întreaga autoritate în familie, căsătoriile putând fi aranjate după placul familiei fetei și bărbatului care o curtează, în special în familiile sărace, iar vârsta la care o copilă poate fi vândută de familia ei fiind de 9 ani.

Povestea din cartea lui Azar Nafisi prezintă observațiile autoarei din momentul în care a avut loc Revoluția Islamică, dar conține și unele informații cu privire la viața din timpul monarhiei. Citind-o, putem observa, datorită informațiilor oferite, dar și a comparațiilor dintre cele două regimuri, modul în care revoluția, pe care și-au dorit-o atât de mult, nu avea decât să aducă distrugerea progresului și a valorilor unei societăți pe care cu greu aveau să o mai recunoască.

Azar Nafisi alege să împartă acest jurnal în patru capitole mari: Lolita, Gatsby, James, Austen. Descoperim motivul chiar din paginile acestei cărți:

„Numai prin literatură poate cineva să se pună în locul celuilalt, să-i înțeleagă părțile diferite și contradictorii și să se abțină să devină necruțător. În afara sferei literare, se dezvăluie doar un aspect al individualității. Dar dacă ajungi să le înțelegi și celelalte dimensiuni, nu mai poți să-i omori cu ușurință…”

Primul și ultimul capitol mi-au atras atenția în mod special atât datorită romanelor alese de Nafisi, cât și a femeilor special alese pentru a face parte dintr-un club de lectură neoficial în care iluzia libertății domina scena, iar constrângerile și îngrădirea drepturilor păreau estompate. Nafisi vorbește despre aceste 7 femei alături de care a continuat să păstreze iluzia normalității în intimitatea casei sale dintr-un Teheran de altădată. Participând săptămâna trecută la clubul de carte mă gândeam că acelea puteam fi noi dacă ne nășteam în locul nepotrivit. În locul fustelor noastre scurte, lungi, colorate, și a hainelor noastre cu printuri simpatice, alese în funcție de stare sau vreme, am fi putut fi acoperite cu acel veșmânt funebru al cărui scop ar fi fost anularea existenței noastre. Am ajuns la club cu un Uber în care șoferul asculta radio în arabă, așa că a fost foarte ușor să închid ochii și să-mi imaginez cum ar fi să exiști într-o astfel de lume, dar i-am deschis repede pentru că simplul gând m-a făcut să mă cutremur.

„Când intrau în încăperea destinată cursului, își scoteau mai mult decât robele și basmalele. Treptat, fiecare câștiga un plus de contur și de formă, devenind ele însele, entități unice, inimitabile. Lumea noastră din acea încăpere, cu ferestre spre Elburz, munții mei iubiți, ne-a devenit sanctuar și univers circumscris, unde râdeam de realitatea fețelor timide cu basmale negre, din orașul ce ni se întindea la picioare.”

Fiecare poveste aparținând fiecăreia dintre femei este marcată de schimbările de regim în moduri inimaginabile și, cu toate acestea, am simțit că Nafisi a îndulcit sau ascuns din orori. Nu știu dacă din cauza șocului sau a dorinței de a nu provoca traume cititorilor de pe alte meleaguri, dar am aflat că intuiția mea a fost corectă și că autoarea a procedat în acest mod doar în ceea ce privește această carte. Conform prietenelor mele cititoare, Azar Nafisi își va lua revanșa în celelalte cărți ale sale și va descrie întreaga situație incluzând toate detaliile îngrozitoare ale vieților femeilor din Iran.

La un moment dat, în primul capitol, Nafisi povestește despre cum funcționa cenzura în cinematografie. În 1994, șeful cenzurii fiind orb, se afișa peste tot cu ochelari negri, cu ramă groasă, care păreau să ascundă mai mult decât să dezvăluie. Modul în care acesta alegea să cenzureze anumite scene se făcea prin intermediul unei alte persoane care avea rolul de a-i povesti cenzorului tot ce vedea pe ecran. De aceeași ironie părea marcată și viața în Republica Islamică Iran:

„Lumea noastră de sub conducerea mullahului prindea contur prin lentilele fără culoare ale cenzorului orb. Și nu numai realitate, ci și ficțiunea surprindea nuanțele aceleiași palete de culori, într-o lume în care cenzorul devenise rivalul poetului în rearanjarea și transformarea realității. Acolo, simultan, ne inventam pe noi înșine și deveneam fragmente ale imaginației altcuiva.”

Acum ceva timp am încercat să citesc „Lolita”, însă am reușit doar până într-un punct din cauza poveștii absolut înfiorătoare. Gândindu-mă la oamenii care, după ce au citit acest roman, au ales să condamne o copilă de 12 ani pentru că a sedus un bărbat matur mă face să mă întreb cât de departe ar merge unii pentru a nu-și asuma responsabilitatea asupra actelor imorale, deplasate, scandaloase, îngrozitoare, comise. În cartea lui Azar Nafisi am descoperit răspunsul, mai exact în scrierile ayatollahului care aruncă vina asupra animalelor căzute pradă nevoilor bărbătești de neoprit. M-a amuzat că recomandarea în cazul unei găini supuse unui astfel de tratament este să nu fie mâncată de familia bărbatului respectiv, ci să fie dăruită la 2,3 case distanță pentru că, în acest mod, festinul devine acceptabil din punct de vedere moral, religios sau legal.

În cazul în care nu ați citit niciuna dintre cărțile pe care autoarea le dezbate atât cu acest grup de fete, cât și cu studenții săi de la Universitate, nu vă faceți griji. Esența este atât de bine redată, încât, la finalul cărții vă veți dori să fi putut participa la cursurile captivante ținute de Azar Nafisi. Paralela dintre autori și cărțile lor și prezentul din cartea autoarei reprezintă doza aceea de empatie de care Iranul avea nevoie pentru a se redresa și pentru a renunța la mentalitatea de tip noi contra lor. Dar cine să mai aibă timp de literatură când revoluția bate la ușă? Cine să mai aibă răbdarea să înțeleagă când promisiuni deșarte hrănesc spiritele tinere impulsive.

„În Iran, felul în care ne raportăm la incidentele umilitoare și brutale ale vieții zilnice avea ceva din distanța cu care primim lucrurile neplăcute care se petrec altora. Sau, ca pacienții schizofrenici, încercam să ne ținem deoparte de celălalt eu, în același timp intim și străin.”

Al doilea capitol mi-a amintit de Gatsby și m-a făcut să-mi doresc să-l recitesc. În clasa de literatură engleză pe care o ține la Universitate, Azar Nafisi simulează un proces în care acuzatul este chiar cartea. Sunt câteva scene în acest capitol care relevă exact percepția deformată asupra lumii care pare să sugrume noua republică formată.

Al treilea capitol este despre James și a sa Daisy Miller. Mărturisesc că pe James încă nu l-am citit, dar, deși Nafisi justifică alegerea făcută, îmi doresc să o pot descoperi eu însămi pe Daisy pentru a-mi putea forma propria opinie. Din păcate, nu voi putea reda aici toate conversațiile avute cu studenții, toate evenimentele care se succedau cu atâta rapiditate încât oamenii deveniseră imuni la șoc sau toate gândurile autoarei privind situația la care asista. Dar vă încurajez să citiți cartea și să descoperiți singuri modul în care această carte vă face să vă simțiți.

„Am avut senzația în ziua aceea că pierdeam ceva, că plângeam o moarte care nu survenise încă. Simțeam ca și cum toate lucrurile personale îmi erau sfărmate, smulse ca florile de câmp dintr-o grădină, unde urmau să fie plantate alte flori, mai decorative, unde totul urma să fie perfect aranjat și organizat… Mergând pe străzile mele iubite și dragi, simțeam cum amintirile mi se strivesc sub tălpi.”

Mă bucur că am citit această carte și că, întocmai cum cărțile alese de Nafisi la clubul la care participau cele șapte femei, această carte a avut darul de a aduce chiar mai multe femei împreună, pe o vreme ploioasă și friguroasă de toamnă, pentru a discuta despre nedreptate și pentru a celebra libertatea de care se bucură în prezent.

„Să nu cumva, sub nici o formă, să minimalizați o operă de ficțiune, încercând să o transformați într-o copie la indigo a vieții reale; ceea ce căutăm într-o ficțiune nu este atât realitatea, cât momentul de epifanie al adevărului.”

În cazul în care vă doriți să citiți carte, o puteți descoperi aici: