Clitemnestra, Costanza Casati (partea a II-a)

„Picioarele ei sunt îmbibate de sângele lui Tantal. Simte un miros, mirosul durerii care împânzește palatul, impregnându-i pereții. Clitemnestra știe că mirosul nu va dispărea niciodată: a pătruns prea adânc. Îngropat undeva sub duhoarea sângelui, parfumul soțului ei piere. Îl ține strâns în brațe, dar îl pierde, iar sângele care-i curge din piept îi pătează tunica. Plânge. Vede doar tăietura stacojie de pe trupul lui Tantal. Un glas duios îi vorbește de undeva de departe. Glasul Elenei, probabil. Abia îl aude, în vreme ce trupul său neînsuflețit e luat de lângă ea, ca o păpușă stricată și nefolositoare. Leșină, doborâtă de durere, în vreme ce glasul Elenei, ca un cântec de leagăn, o conduce într-un loc al coșmarurilor.”

După moartea lui Tantal și a fiului său, Agamemnon o va duce pe Clitemnestra în Micene ca pe un trofeu ce îl va însoți de-a lungul domniei sale, trofeu ce nu va avea permisiunea sau libertatea de a face propriile alegeri nici măcar când vine vorba de proprii copii. Împreună, aceștia vor avea patru copii născuți în următoarea ordine: Ifigenia, Electra, Crisotemis și Oreste. Mi-a plăcut mult faptul că autoare a păstrat această ordine și că și-a imaginat modul în care s-ar fi putut contura relațiile dintre frați în funcție de vârsta fiecăruia. Am citit și alte romane în care autorii au ales să se joace puțin cu vârsta copiilor Clitemnestrei, însă mărturisesc că nu am văzut sensul și nici scopul final. Varianta aceasta mi se pare cea mai potrivită în cazul unei analize profunde a fiecărui personaj pentru că dinamica relațiilor reprezintă un detaliu important în motivarea deciziilor fiecăruia.

„Memoria e un lucru bizar, răutăcios. Cu cât vrei să uiți, cu atât nu te poți împiedica să-ți amintești. E ca un șobolan care-ți roade pielea, lent și dureros – imposibil de ignorat.”

Pentru că blestemul atrizilor nu se putea opri la Atreu, aceeași dorință de glorie și sete de putere care au marcat în mod tragic destinele strămoșilor săi vor declanșa și evenimentele care vor duce la moartea lui Agamemnon.
Decizia surorii Clitemnestrei, Elena, de a-l părăsi pe Menelau și de a fugi cu Paris în Troia va reprezenta exact pretextul de care Agamemnon avea nevoie pentru a declara război Troiei, beneficiind astfel de armatele regilor care cu ani înainte făcuseră jurământul de a o proteja pe Elena în cazul în care aceasta va fi vreodată răpită. Oare Odiseu plănuise asta de la bun început?

După ce va aduna o armată numeroasă, Agamemnon va călători în Aulida pentru a se pregăti de călătoria pe mare pe care va trebui să o facă pentru a ajunge în Troia. Din nefericire pentru el, vântul nu îl ajută, întreagă armată așteptând nerăbdătoare schimbarea vântului pentru a putea naviga spre Troia și a o înfrânge în sfârșit.
În acest moment, vârstele aproximative ale copiilor săi sunt următoarele: Ifigenia trebuie să fi avut undeva între 15 și 17 ani, Electra între 8 și 11 ani, Crisotemis între 6 și 9 ani, iar Oreste până în 2 ani.
Aici apare figura religioasă, preotul manipulator, rigid și dogmatic, cel ce instrumentează tragedii sub pretextul satisfacerii dorințelor zeilor: Calhas. Acesta îl sfătuiește pe Agamemnon, ca pentru a satisface dorința zeilor și a-i determina să schimbe vântul, să-și sacrifice prima fiică, pe Ifigenia. Astefel, Agamemnon îi va transmite Clitemnestrei mesajul că are nevoie ca ea să o aducă pe Ifigenia în Aulida pentru a o căsători cu Ahile. O minciună care va reprezenta condamnarea la moarte a lui Agamemnon.

„Apoi un țipăt. Vocea fiicei ei, înfricoșată și disperată, strigând după ajutor. Se aude dinspre piață. Clitemnestra se întoarce spre stânga, luând-o la goană. Se împiedică în sandale și și le zvârle din picioare – nisipul îi arde tălpile.
Când năvălește în piață, vede întreg tabloul.
O mulțime de bărbați cântă cu ochii închiși, cu fețele înălțate spre cer, de parcă zeii i-ar auzi.”
Prințul Ahile, Calhas, Agamemnon, Odiseu, Idomeneu, Diomede…
”-Ifigenia! strigă și, pentru o clipă, fiica ei nu mai țipă, nu se mai zbate, se răsucește spre ea, iar privirile li se întâlnesc.
Apoi Clitemnestra simte o izbitură de genunchi în spate și știe că urmează o lovitură care o va lasă fără simțire.
Când fiica ei dispare și totul devine negru, se întreabă: Cum?
Cum e posibil să nu te ucidă o asemenea durere?”

„Cât de crude pot fi moirele – să sacrifici o prințesă, ca să salvezi o regină? Chiar valorează o viață mai mult decât alta? Și, dacă da, cine poate judeca asta?”

Am descoperit această scenă odioasă deja în trei romane și, de fiecare dată, am fost puternic afectată. Oare Agamemnon chiar credea că zeii vor schimba ceva dacă își va sacrifica fiica? În mod cert mesajul este acela că viața unei femei nu contează decât atât cât să slujească mijloacelor politice ale bărbaților. Iar dacă cineva nu-i va opri, vor continua să omoare. Exemplul clar este reprezentat de momentul în care Agamemnon câștigă războiul cu Troia și, pentru a se putea întoarce acasă, o altă prințesă trebuie sacrificată. Femeile sunt pioni pe care îi poți sacrifica pentru a câștiga bătălia. Pentru că ce poate fi mai important decât gloria eternă, ce erou poate fi mai mare decât leul din Micene?
Homer ne spune să-l primim pe erou cu ovații puternice, căci el i-a înfrânt pe Troieni, deci merită să ne amintim numele lui. Costanza Casati ne atrage atenția asupra eroilor pe care ni-i dă istoria și ne oferă suficiente informații astfel încât să ne dăm seama exact cine sunt acești eroi și cine este, de fapt, această regină nemiloasă numită Clitemnestra. Astfel, romantismul eroic al lui Agamemnon văzut cu luciditate se transformă în vanitate, abuz, cruzime, narcisism.

Agamemnon îi ucide Clitemnestrei un alt copil. Durerea trebuie să fi fost imensă, dorința de răzbunare nemăsurată.
Zece ani va dura războiul cu Troia, timp în care Clitemnestra va conduce singură Micene, își va crește cei trei copii rămași și își va aduna supuși loiali.
În această perioadă, relația Clitemnestrei și a Electrei va fi afectată iremediabil, iar Egist, mânat de aceeși sete de răzbunare, va reapărea în peisaj pentru a se alia cu noua regină din Micene.
Relația sa cu Egist va reprezenta, mai mult decât o pasiune oarbă, o alianță strategică și politică care-i va securiza puterea pe tronul din Micene în timpul absenței lui Agamemnon.

În momentul întoarcerii lui Agamemnon în Micene, Electra va avea undeva între 18 și 21 ani, Crisotemis între 16 și 19 ani, iar Oreste aproximativ 12 ani. Electra își urăște mama pentru relația cu Egist, așteaptă revenirea tatălui erou și pare să fi uitat de uciderea Ifigeniei sau, cel puțin, acceptă gestul tatălui său. Ea îl idolatrizează pe Agamemnon și își învinovățește mama pentru tot. Oreste, în schimb, fiind crescut doar de Clitemnestra, își iubește mama, dar își respectă și tatăl pentru eroismul său. Cu toate astea, loialitate lui Oreste față de Clitemnestra este incertă.

„Dar oare chiar s-ar alia Oreste cu un tată care i-a ucis sora ca pe un animal pentru sacrificiu? Ar strânge o armată împotriva propriei mame? Ea l-a învățat tot ce știe. Ea i-a arătat slăbiciunile celorlalți băieți și i-a spus că îndurarea nu te ajută niciodată să învingi. Ea a fost lângă el când a ridicat întâia oară o spadă, când a călărit întâia oară un cal. Și-a dorit ca el să devină un bărbat puternic și bun, aprig, dar nu sălbatic. Poate a mers prea departe. Poate ar fi trebuit să-l învețe să fie loial înainte de toate.”

Momentul glorios al reîntoarcerii lui Agamemnon este așteptat cu nerăbdare de toți, în special de Clitemnestra. Poveștile despre eroismul de care a dat dovada, prada de război și bogățiile aduse în Micene, câștigarea războiului, îi sporesc popularitatea de războinic și îl transformă într-un erou al poporului său. Clitemnestra îi permite să-și hrănească vanitatea și narcisismul înainte de finalul inevitabil și foarte atent plănuit. Astfel, fiind pierdut în amorul propriu, Agamemnon conștientizează că viața i se scurge din trup chiar în ultima clipă când orice sforțare este zadarnică. Acesta este ucis în timp ce se îmbăiază, Clitemnestra răzbunându-și astfel fiica ucisă, dar și soarta grea pe care a trebuit să o îndure alături de acest bărbat crud, lipsit de umanitate.

În final, Costanza Casati alege să îi scrie un alt final Clitemnestrei: Oreste și Electra vor reacționa cu stăpânire de sine la auzul veștii asasinării tatălui lor, ei înțelegând oarecum cruzimea lui Agamemnon și suferința provocată de acesta familiei lor. Oreste își arată loialitatea față de mama lui și rămâne la palat protejat de puterea mamei. Finalul lui Casati este caracterizat de o ironie dureroasă, alegând să-i ofere Clitemnestrei un moment de victorie, pace și iubire maternă.

„Va veni o vreme când se va cânta despre ea, despre cei pe care i-a iubit și cei pe care i-a urât. […]
Dar nu contează. Ea a fost de față. Ea știe că niciun cântec nu spune adevărul.”

Dacă v-am făcut curioși, puteți găsi cartea aici: