Notre-Dame de Paris, Victor Hugo

„Construcțiile acestea hibride sunt interesante pentru artist, pentru amatorul de antichități, pentru istoric. Ele fac să se simtă în ce măsură arhitectura e primordială prin faptul că demonstrează ceea ce demonstrează și vestigiile ciclopice, și piramidele egiptene, și giganticele pagode indiene, și anume că marile ei produse sunt mai puțin opere individuale, cât opere sociale; că ele sunt, mai degrabă, născute din durerile facerii unor popoare, decât din sclipirea unor oameni de geniu; că ele sunt moștenirea pe care o lasă o națiune; că ele sunt straturile pe care le depun veacurile; că ele sunt reziduurile evaporărilor succesive ale societății umane; într-un cuvânt, că ele sunt niște specii de formații. Fiecare val al vremii își depune deasupra aluviunile, fiecare neam își depune stratul peste monument, fiecare ins își aduce piatra lui. Așa fac castorii, așa fac albinele, așa fac oamenii. Marele simbol al arhitecturii, Turnul Babel, e un stup.”

„Notre-Dame de Paris” este mai mult decât povestea cocoșatului de la Notre-Dame, celebrul Quasimodo, papă ales al nebunilor, a fermecătoarei Esmeralda și a căpriței sale Djali, a poetului neînțeles, Gringoire, a arhidiaconului sever al catedralei, Claude Frollo, sau a superficialului căpitan Phoebus de Châteaupers. Este povestea locurilor pierdute, a simbolurilor arhitecturale uitate, a istoriei scrise prin intermediul clădirilor emblematice condamnate la degradare, a uneia dintre puținele supraviețuitoare care continuă să dăinuie și astăzi, impunătoarea catedrală Notre-Dame.

Citind „Notre-Dame de Paris” m-am lăsat purtată de descrierile lui Victor Hugo și de pasiunea sa pentru arhitectura medievală, în special pentru stilul gotic pe care îl vede ca pe o expresie autentică a spiritului uman. Modul în care descrie catedrala, emoția care îl leagă de existența acestei clădiri simbolice determină ca Notre-Dame să devină personajul central al romanului. Lupta sa pentru restaurarea clădirilor emblematice ale Parisului este simțită în acest roman mai mult decât în oricare altul. Nicicând nu am mai văzut o dorință atât de puternică de a conserva o istorie pe cale de a fi năruită, fie din ignoranță, fie cu intenție: „Tempus edax, homo edacior. Timpul e lacom (aici cu sensul de distrugător), omul e și mai lacom (și mai distrugător).”

Victor Hugo spune ceva foarte frumos despre arhitectură:

„arhitectura a fost, până în secolul al XV-lea, principalul mod de exprimare al omenirii; că în acest răstimp nu s-a ivit în lume niciun gând ceva mai complicat care să nu devină edificiu; că orice idee populară, ca și orice lege religioasă, şi-a avut monumentele ei; că neamul omenesc, în sfârșit, n-a gândit niciun lucru important pe care să nu-l fi scris în piatră. Și de ce oare? Pentru că orice gândire, fie religioasă, fie filosofică, e interesată să se perpetueze; pentru că ideea care a mișcat o generație vrea să mai miște și altele și să lase urme.”

Autorul analizează în continuare modul în care unul dintre cele mai importante evenimente ale istoriei, inventarea tiparului, transformă edificiile, aceste implacabile martore ale unor istorii altfel pierdute: „arhitectura seacă încetul cu încetul, se atrofiază și se despoaie.” El nu condamnă descoperirea tiparului, ci deplânge soarta edificiilor care obișnuiau să „pătrundă în orice suflet, în orice minte, în orice imaginație.”

„începând din secolul al XVI-lea, maladia arhitecturii e vizibilă; ea nu mai exprimă în mod esențial societatea, ci devine, în mod jalnic, o artă clasică; din galică, europeană, băștinașă, devine greacă și romană, din adevărată și modernă, devine pseudoantică.”

Scrisă ca un manifest pentru salvarea clădirilor de la degradare sau restaurare insuficient documentată, „Notre-Dame de Paris” a izbutit să atragă atenția asupra riscului pierderii unei părți importante a istoriei franceze. Romanul a reușit să-și îndeplinească scopul pentru a care a fost scris și anume să stârnească dezbateri politice pe tema conservării patrimoniului național și abolirii pedepsei cu moartea. Cel mai important rezultat obținut a fost marea restaurare condusă de arhitectul Eugène Viollet-le-Duc care s-a întins pe parcursul a 20 de ani. Mai multe surse spun că, fără intervenția lui Victor Hugo, catedrala Notre Dame și-ar fi găsit sfârșitul sau ar fi ajuns să fie modificată într-atât încât cu greu ar mai fi putut fi recunoscută azi (Surse 1, 2, 3).
Din acest motiv, în 2019, în momentul în care a avut loc recentul incendiu al catedralei Notre-Dame, oamenii au reacționat pentru a salva un simbol, nu atât al operei lui Hugo, cât al identității naționale.

În ceea ce privește romanul „Notre-Dame de Paris”, autorul a încercat (și a reușit) să seducă cititorii contemporani lui în ideea de a înțelege nevoia de conservare a edificiilor importante, legând astfel existența lor de cea a vieții cotidiene din secolul al XV-lea. Ceea ce fascinează este faptul că, deși autorul a avut o motivație cu consecințe reale de a scrie această carte, personajele sale, care și-au găsit locul printre arhitecturi gotice, au rămas emblematice în literatura universală. Acesta este motivul pentru care, în prezent, nu ne putem imagina catedrala Notre-Dame fără Quasimodo care trage clopotele sârguincios.

Margaret Atwood spunea la un moment dat că ar trebui să fim recunoscători autorilor care ne lasă în scris informații despre arhitectura, obiceiurile, vestimentația, mâncărurile vremurilor lor pentru că, odată cu trecerea timpului, multe dintre acestea vor dispărea, iar dacă nu sunt documentate nu vom ști niciodată cum le-a fost dat să arate în timpul lor. Luând acest lucru în considerare, nu putem decât să-i fim de două ori recunoscători lui Victor Hugo: o dată pentru că s-a documentat într-atât de bine încât, pe lângă structura originală a catedralei Notre-Dame, am putut să ne imaginăm cum arătau Piața Grève, Palatul Justiției, dar și Parisul secolului al XV-lea, iar a doua oară pentru că a luptat împotriva degradării zidurilor martore ale istoriei, ce prin simpla lor prezență spun atât de multe lucruri (Din păcate, abolirea pedepsei cu moartea avea să mai aștepte până în 1981).

Dacă încă nu ați citit cartea, o puteți găsi aici:

---

Despre autor
Victor Marie Hugo se naște la Besancon in 1802, in plină campanie napoleoniană. Tatăl lui, Joseph-Leopold-Sigisbert Hugo, va fi conte, general al Imperiului și guvernator al Madridului sub Bonaparte. După retragerea din Spania este degradat și îndepartat din armată, iar mai târziu datorează repunerea in funcție celebrității fiului sau. Hugo studiază la liceul Louis le Grand din Paris și debutează devreme, în 1822, cu placheta de poeme Odes et poesies diverses, care îi asigură o stipendie regală de 2000 de franci. În 1830, anul punerii în scenă a piesei Hernani, devine în mod oficial purtătorul de stindard al romantismului, susținut de Gautier, Nerval și Dumas. Publica apoi în ritm susținut: piese de teatru, romane (Notre-Dame de Paris), poezie. Capodopera lui romantică, Ruy Blas apare în 1838. Este celebru și în 1941, la doar 39 de ani, primește un fotoliu la Academia Franceză. Fără să abandoneze literatura, intră în politică, pe care o face cu pasiune: este numit Pair al Frantei in 1845, însă își afirmă vederile de republican; este ales în Adunarea Constituantă în 1848, dar atacă regimul lui Ludovic-Napoleon; se opune vehement loviturii de stat din decembrie 1851 si urcă pe baricade, ceea ce îi atrage un exil de două decenii. La Bruxelles publică Napoleon le petit și e obligat să părăsească Belgia. Se refugiază pe insula Jersey, e expulzat, apoi se stabilește pe insula vecină, Guernsey, unde cumpară o casa cu drepturile de autor de la Contemplations. Izolarea îi dă prilejul să scrie mult: Histoire d’une crime, Les Chatiments, La Legende des siecles și mai ales marile sale romane Les miserables (începută în 1845, publicată cu un succes enorm în 1862, este una dintre cele mai citite cărți ale lumii), Les Travailleurs de la mer (1866), L’Homme qui rit (1869) etc. Se întoarce în Franța abia după înfrangerea de la Sedan, în septembrie 1870, întampinat la gară de o mulțime entuziastă. Deputat din februarie 1871, dezaprobă insurecția comunarzilor, însă ridică glasul pentru abolirea pedepsei cu moartea. În 1876 e ales senator. În 1882, octogenar, este sărbătorit ca un erou: 600 000 de oameni trec prin fața casei sale de pe Avenue d’Eylau (din 1885 Avenue Victor Hugo). Moare în 1885 și are parte de funeralii grandioase la care participă 2 000 000 de francezi. Cu trei zile înainte să se stingă din viața, scrie ultimele cuvinte: Aimer, c’est agir. („A iubi înseamnă a acționa.” sursa humanitas.ro)