Romanul „Corecții” a fost o provocare pentru mine de la început până la sfârșit. În prima jumătate a cărții, singurul lucru care m-a motivat să continui lectura a fost dorința de a ajunge la clubul de carte și de a discuta despre ea. Știu, sună paradoxal, însă simțeam nevoia să vorbesc cu cineva despre întâmplările din acest roman. Care este scopul lor? De ce sunt toate personajele atât de greu de agreat? De ce a fost propus acest roman? Acestea și alte întrebări îmi treceau prin minte în timp ce continuam să citesc.
Sinopsis
„Corecții” este o capodoperă tragicomică despre o familie care se fărâmițează, într-o epocă a satisfacțiilor facile. Întinzându-se din Midwest-ul de la jumătatea secolului trecut până pe Wall Street și în Europa răsăriteană de astăzi, „Corecții” așază lumea demodată a virtuților civice și a inhibițiilor sexuale într-un contrast violent cu vremea locuințelor supravegheate electronic, a educației liberale, a cărților de popularizare ce te învață să îți îngrijești sănătatea mentală și a lăcomiei globalizate. După aproape cincizeci de ani de când este soție și mamă, Enid Lambert dorește puțină relaxare. Deși Alfred, soțul ei, este pe cale de a pierde bătălia cu boala Parkinson, iar copiii au plecat de mult de acasă, fiecare eșuând într-un fel sau altul, Enid și-a stabilit un țel aproape imposibil de atins: reunirea întregii familii pentru un ultim Crăciun petrecut în casa părintească. (sursa polirom.ro)
Inițial, romanul mi-a dat senzația de haos organizat, singura idee dominantă fiind aceea a dorinței de a rămâne pe loc într-o societate aflată într-o continuă schimbare. Din tonul lui Franzen se simte repulsia față de un sistem capitalist în care prioritatea este profitul. Singurul lucru care pare să mai rămână de făcut este ironizarea unei realități implacabile. Pe măsură ce descoperim fiecare membru al familiei, ies la iveală teme recurente precum destrămarea familiei, alienarea, boala, eșecul, depresia, sexualitatea reprimată. Poate tocmai aceste teme contribuie la atmosfera confuză a romanului, iar boala Parkinson de care suferă tatăl, Alfred, devine, parcă, firul roșu ce leagă întreaga poveste. Viziunea este una lucidă, cu accente pesimiste, astfel încât, deși lucrurile au devenit din ce în ce mai clare pentru mine pe parcursul lecturii, am rămas la final marcată de revelații apăsătoare.
„Specia umană primise dreptul de a stăpâni pământul și profitase de ocazie pentru a extermina alte specii, pentru a supraîncălzi atmosfera și, în general, pentru a distruge totul în jur, dar plătea scump pentru aceste privilegii: trupul de carne perisabil și limitat al acestei specii conținea un creier capabil de a concepe infinitul și de a dori să fie el însuși infinit.”
Deși Jonathan Franzen își ironizează personajele și le supune unei analize dureroase, în același timp empatizează cu ele și chiar le simpatizează.
Părinții, Enid și Alfred, sunt prezentați ca un cuplu disfuncțional, prins între aparențele sociale și realitatea unei vieți care le-a scăpat de sub control. Enid este obsedată de ideea unui Crăciun perfect în familie, în timp ce Alfred se afundă tot mai mult în tăcere și boală. Dincolo de caricatura inițială, amândoi au o doză de fragilitate care poate stârni compasiune.
Am simțit simpatie pentru Enid, cea de la începutul relației cu Alfred, când viața ei părea o cușcă. Singura modalitate prin care a reușit să înfrumusețeze ideea de captivitate a fost prin intermediul obiectelor cu tentă de prețiozitate cu care își aranjează casa.
În ceea ce-i privește pe cei trei copii, am fost luată prin surprindere de felul în care viețile lor evoluează în raport cu societatea. Deși, la început, am avut senzația că Enid și Alfred sunt niște părinți îngrozitori care și-au traumatizat copiii, la final nu am mai crezut asta. Fiecare este răspunzător pentru propriile alegeri.
Chip este genul care se auto-sabotează până în momentul în care ajunge într-o ipostază extremă, care îl va ajuta să facă pace cu demonii săi. Gary este genul de teacher’s pet, primul născut care, în copilărie, simte nevoia să își mulțumească întotdeauna părinții; la maturitate, este cel care încearcă să țină pasul cu societatea capitalistă, dar hazardul e mai puternic decât dorința lui de a excela.
Denise este mezina familiei, cea cu care Alfred și-a dorit să fie un părinte mai bun. Destinul ei este marcat de căutarea identității sexuale și a iubirii de sine. Denise a fost preferata mea dintre cei trei copii. Deși face alegeri greșite, ea este singura care încearcă să se deschidă față de familia sa și care își permite, uneori, să-și arate sentimentele.
Alfred este genul de părinte care își iubește copiii, dar, deși încearcă, nu știe cum să le-o arate. Cu toate acestea, el este un personaj inadaptat, care nu știe să se bucure și nici să-și exprime emoțiile într-un mod constructiv. Deși îl compătimesc, Alfred este genul de personaj toxic cu care nimeni nu ar trebui să trăiască. Este dependent de Enid încă dinainte de instalarea bolii, iar criticile și observațiile lui, incapacitatea de a se bucura de viață și frustrările constante îl transformă într-o povară grea pentru soția sa. În umbra oamenilor de acest tip, nimic nu poate înflori — incapacitatea lor de a se bucura de viață îi va împovăra întotdeauna pe cei apropiați.
„Venea însă o vreme când moartea înceta să mai fie simbolul acestei limitări și începea să apară, în schimb, ca o ultimă șansă pentru o transformare radicală, singura cale posibilă către infinit.”
Stilul narativ al lui Jonathan Franzen este caracterizat de un haos controlat cu note de ironie, sinceritate și ambiguitate emoțională. Autorul schimbă des perspectiva narativă lucru care, alături de unele detalii aparent inutile, îngreunează lectura, fiind nevoie de ceva disciplină pentru a o continua. Frazele lungi, sarcasmul, gândurile obsesive ale personajelor reprezintă elemente stilistice care împreună transformă romanul într-o lectură dificil de parcurs, absența mizei contribuind masiv la nevoia de a găsi o motivație.
Deși, inițial, am găsit lectura greoaie și haotică, pe parcurs am dezvoltat un interes real față de acest roman. Mi-a plăcut că, deși nu are o miză clară, iar personajele sunt greu de iubit, „Corecții” te ține lipit de paginile sale și, cu siguranță, naște discuții incomode.
Venind, ca societate, după o perioadă lungă de comunism în România și gustând doar un capitalism alterat, pot doar să încerc să înțeleg presiunea la care este supusă această familie. O societate în care profitul primează, iar viețile oamenilor rămân pe plan secund nu poate fi privită decât ca o altă extremă, una construită pe idealuri îndoielnice din punct de vedere moral.
Schimbarea este, desigur, un lucru pozitiv în anumite contexte, dar nevoia de a ne adapta la o societate în care viețile noastre nu mai contează decât în măsura în care consumăm justifică, într-un fel, dorința de alienare a minților noastre, prinse în zone de o moralitate tot mai îndoielnică.
„Singurul lucru pe care nu îl uită până în ultima clipă era cum să refuze. Toate corecțiile ei fuseseră în van. Era la fel de încăpățânat ca în ziua în care îl cunoscuse. Dar, după ce el își dădu sufletul, după ce își apăsă buzele pe fruntea lui și ieși împreună cu Denise și Gary în seara caldă de primăvară, simți că acum nimic nu-i mai putea ucide speranța, nimic. Avea șaptezeci și cinci de ani și intenționa să facă niște schimbări în viața ei.”
Nu știu dacă l-aș recomanda oricui, dar știu sigur că e genul de roman care te schimbă puțin, chiar și atunci când te enervează.
Găsiți cartea aici:
Despre autor
Jonathan FRANZEN (n. 1959) a crescut în Webster Groves, Missouri, o suburbie a oraşului St. Louis. A studiat limba şi literatura germană la Swarthmore College şi pe urmă la Freie Universität din Berlin, ca bursier Fulbright. A lucrat în laboratorul de seismologie din cadrul Departamentului de Fizica Pământului şi Ştiinţe Planetare de la Harvard. Este autorul a cinci romane – Al 27-lea oraş (1988; Polirom, 2007, 2020), Strong Motion (1992), Corecţii (2001; Polirom, 2004, 2011, 2013, 2017), distins cu prestigiosul National Book Award şi cu James Tait Black Memorial Prize, Libertate (2010; Polirom, 2011, 2016, 2018) şi Puritate (2015; Polirom, 2016, 2020). A mai publicat câteva volume de eseuri, How to Be Alone (2002), Farther Away (2012), Sfârşitul sfârşitului lumii (2018; Polirom, 2019), Ce-ar fi să nu ne mai prefacem? Să recunoaştem că nu putem opri catastrofa climatică (2019; Polirom, 2020), şi unul de memorii, The Discomfort Zone (2006). Este un colaborator constant al revistei The New Yorker şi, din 2012, membru al Academiei Americane de Arte şi Litere. (sursa polirom.ro)
Descoperiți aici mai multe recenzii din categoria Autori americani.
