„Atunci, cum stăteam acolo, uitându-mă la acele gunoaie ciudate și simțind cum bate vântul cu putere peste câmpiile pustii, a fost singura dată când m-am lăsat în voia fanteziei… Mă gândeam la tot gunoiul ăsta, la plasticul ce flutura între crengi, la chestiile ciudate, marine, prinse în gard, și-atunci am închis ochii pe jumătate și mi-am imaginat că ăsta e locul unde târâseră valurile mării tot ce am pierdut din copilărie și până azi, iar acum eu mă aflu aici, în fața tuturor acelor lucruri, și dacă aștept suficient de mult, de dincolo de câmp va apărea o siluetă micuță care va crește pe măsură ce se va apropia, până când am să văd că e Tommy, iar el îmi va face cu mâna, poate chiar mă va striga.”
Kathy H. este educatoare. Slujba ei este aceea de a-i ajuta pe „copiii-clone” să creadă că, în instituția de la Hailsham, între vizionările de scene erotice din filme și joacă, între colecțiile de reviste sau cărți și iazul cu rațe, ei vor uita adevăratul și unicul motiv al existenței lor, acela de a dona organe. În scurta lor viață, care se întinde preț de un număr limitat de „donații”, ei așteaptă plini de speranță ziua când vor avea parte de libertatea din spatele gardului de sârmă ghimpată și când vor înceta să mai fie simple some, corpuri cultivate pentru piese de schimb.(sursa polirom.ro)
Publicat în anul 2005, romanul „Să nu mă părăsești” suprinde într-o mare măsură dezbaterile intense despre clonare, bioetică și implicațiile morale ale ingineriei genetice de la acea vreme. Celebrul caz al oii Dolly, precum și evoluția științifică din domeniul biotehnologiei l-au inspirat pe Kazuo Ishiguro să creeze o poveste care să invite la reflecție asupra moralității, destinului și fragilității emoțiilor umane. Deși cartea a fost etichetată ca aparținând genului SF, Ishiguro a declarat că nu acesta a fost scopul său, afirmație susținută prin lipsa detaliilor tehnice despre clonare sau a mecanismelor lumii distopice pe care acesta o imaginează, subiectul principal fiind impactul psihologic al unei asemenea realități asupra personajelor.
Romanul mai poate fi văzut și ca o formă de meditație asupra educației și inocenței. Internatul Hailsham este locul unde cresc personajele, un loc idilic la prima vedere, dar care se dezvăluie treptat ca fiind un loc al ignoranței, al unei iluzii ambalate frumos. Această alegere narativă a lui Ishiguro amintește de tema unei copilării pierdute și a unei lumi în care iluziile sunt create, doar pentru a fi spulberate treptat, lucru ce adâncește sentimentul de deznădejde.
Analizând stilul narativ al autorului, am observat, în primul rând, că povestea este relatată din perspectiva lui Kathy H., fapt ce creează o atmosferă intimă. Tonul este reținut, nostalgic, iar evenimentele sunt povestite cu o blândețe aproape fatalistă, fără dramatism exagerat. În mod intenționat, Kazuo Ishiguro evită să ofere explicații directe despre lumea distopică pe care o creează, iar informațiile despre clonare și soarta personajelor sunt dezvăluite treptat, prin indicii subtile și conversații aparent banale. Tehnica folosită de autor stimulează, pe de o parte, curiozitatea cititorului, dar oferă și o senzație de apartenență la acest destin fatidic. Tonalitatea nostalgică a poveștii are rolul de a evidenția modul subiectiv în care percepem trecutul, amintirile fragmentare și vagi ale lui Kathy fiind filtrate de propria-i percepție. Limbajul simplu și accesibil folosit de Ishiguro, cu propoziții scurte și precise, este încărcat de semnificații. Autorul reușește să creeze o atmosferă apăsătoare și o tensiune subtilă fără a face uz de metafore greoaie sau descrieri ample.
În ceea ce privește structura romanului, Kathy începe povestea cu o scurtă introducere despre actuala sa ocupație, fără a oferi prea multe detalii despre motivație sau rol, ci descriind pur și simplu activitatea sa curentă. Aceasta retrăiește cu nostalgie copilăria la Hailsham, acest loc idilic și, totodată, misterios. Internatul pare un spațiu sigur, dar există anumite indicii subtile care sugerează că lucrurile nu sunt ceea ce par. Copiii sunt încurajați să creeze artă, însă nu li se explică motivul sau scopul existenței lor.
După ce părăsesc Hailsham, personajele trăiesc într-un spațiu de tranziție, unde încep să conștientizeze treptat destinul lor tragic. Relațiile dintre ei devin mai complexe, iar dinamica prieteniei dintre Kathy, Ruth și Tommy este conturată prin decizii cruciale. În cele din urmă, Kathy devine îngrijitoare a colegilor săi donatori, a căror sănătate începe să se deterioreze cu fiecare donație. Kazuo Ishiguro nu explică exact modul în care au loc aceste donații, însă tocmai absența acestor explicații amplifică impactul emoțional al romanului, personajele fiind nevoite să accepte realitatea inevitabilă a existenței lor.
Romanul începe și se termină cu Kathy care reflectează asupra trecutului, această structură ciclică subliniind tema trecerii timpului și a fragilității memoriei. Sentimentul unui sfârșit implacabil este profund și imposibil de evitat. Acceptarea accentuează senzația de melancolie și nevoia de a conștientiza că alegerea altui destin decât cel decis nu există.
„Fiindcă undeva, în adâncul sufletului, o parte din noi a rămas mereu așa: înspăimântată de lumea din jurul nostru și – oricât de tare ne-am fi disprețuit pentru asta – lipsită de forța necesară pentru a ne părăsi unul pe celălalt.”
Din punct de vedere estetic, în romanul „Să nu mă părăseşti”, autorul nu recurge la scene dramatice explicite, ci creează tensiune prin intermediul gesturilor simple, detaliilor subtile și tăcerilor semnificative. Deși Kazuo Ishiguro nu folosește un simbolism încărcat, anumite elemente au semnificații puternice. Caseta pierdută a lui Kathy, cu melodia „Să nu mă părăseşti” – cea care dă și numele acestui roman – simbolizează pierderea inocenței, nostalgia copilăriei și imposibilitatea de a păstra lucruri importante pentru ei. Melodia reflectă dorința personajelor de a se agăța de viață și speranța iluzorie că ar putea scăpa de destinul lor tragic. Internatul Hailsham este și el un simbol al iluziei unei copilării protejate și o metafora a controlului deghizat în iubire și grijă. Spre deosebire de distopiile clasice, unde personajele luptă împotriva sistemului, aici protagoniștii acceptă inevitabilitatea destinului lor. Această abordare face ca romanul să fie mai degrabă o meditație filozofică decât un thriller distopic.
„atunci când pierdeam un lucru la care țineam mult, pe care îl căutam disperați și nu-l găseam, nu eram total distruși. Încă mai aveam o ultimă fărâmă de speranță, gândindu-ne că într-o zi, când vom fi mari și vom fi liberi să călătorim în voie prin toată țara, puteam foarte ușor să ne ducem și să-l găsim în Norfolk.”
Prin stilul său introspectiv, structura bazată pe amintiri și estetica melancolică, „Să nu mă părăsești” oferă o experiență literară subtilă, dar profund emoționantă. Ishiguro demonstrează că emoția nu trebuie impusă prin dramă excesivă, ci poate fi transmisă prin detalii fine, prin tăceri și prin ceea ce personajele aleg să nu spună. Acest roman nu este doar o poveste distopică, ci o reflecție asupra destinului, pierderii și a ceea ce înseamnă să fii uman.
Adaptarea cinematografică regizată de Mark Romanek, avându-l ca scenarist pe Alex Garland, mi s-a părut realizată cu bun-simț, păstrând atmosfera cărții. Actorii Carey Mulligan, Andrew Garfield și Keira Knightley au fost foarte bine aleși și au dat viață personajelor lui Ishiguro într-un mod autentic.
Dacă v-am făcut curioși, găsiți cartea aici:
Puteți descoperi alte recenzii aici.
Despre autor
Kazuo ISHIGURO s-a născut la Nagasaki în 1954 şi a emigrat în Marea Britanie în 1960, împreună cu familia. A debutat ca prozator în 1982, la douăzeci şi opt de ani, cu Amintirea palidă a munţilor (Polirom, 2007, 2017), roman recompensat cu Winifred Holtby Memorial Prize of the Royal Society of Literature şi tradus ulterior în 13 limbi. În 1986 i-a apărut al doilea roman, Un artist al lumii trecătoare (Polirom, 2005, 2013, 2017), nominalizat în acelaşi an la Booker Prize, laureat al Whitbread Book of the Year Award şi tradus în 14 limbi. Anul 1989 i-a adus lui Ishiguro, odată cu Rămăşiţele zilei (Polirom, 2002, 2012, 2017), râvnitul Booker Prize. În 1995 Ishiguro a publicat romanul Nemângâiaţii (Polirom, 2018), urmat de Pe când eram orfani (Polirom, 2003, 2017) şi Să nu mă părăseşti (Polirom, 2006, 2011, 2017). În 2015 i-a apărut romanul Uriaşul îngropat (Polirom, 2015). Ishiguro a mai publicat şi o antologie de povestiri, apărută în 2009 şi intitulată Nocturne. Cinci poveşti despre muzică şi amurg (Polirom, 2009, 2017). În 1995 Ishiguro a primit distincţia Officer of the Order of the British Empire for Services to Literature, în 1998, titlul de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres, oferit de statul francez, în 2017 i s-a atribuit American Academy of Achievement’s Golden Plate Award, iar în 2018 statul japonez i-a acordat Ordinul Soarelui-Răsare, clasa a II-a. În anul 2017, Kazuo Ishiguro a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură. (sursa polirom.ro)
