Doina Ruști, una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii contemporane românești, imaginează în „Zavaidoc în anul iubirii” o poveste fascinantă despre Bucureștiul interbelic și despre celebrul cântăreț Zavaidoc. Romanul combină ficțiunea istorică cu detalii romantice, amintind de atmosfera efervescentă a Micului Paris din anii ’20. Cartea explorează iubirea, muzica și destinul într-o poveste scrisă din trei perspective narative diferite, oferind astfel o experiență captivantă și profundă cititorilor.
Sinopsis
București, 1923. În anul unei noi Constituții, al primului film românesc și al unei crime care a fascinat imaginația publicului, Micul Paris era orașul marilor pasiuni și speranțe. Pe fundalul unei metropole în plină transformare politică și socială, viața unei tinere fete se schimbă odată cu apariția celebrului Zavaidoc pe treptele casei sale. Într-o epocă lipsită de radio, microfon sau discuri autohtone, vocea inconfundabilă a artistului răsuna de peste tot, cântând suferința unui bărbat îndrăgostit în localurile pline de fum, în saloanele somptuoase sau în suburbiile animate de acordurile tarafului său. Zavaidoc nu a fost un simplu cântăreț, ci o emblemă a unei lumi în stare de orice, aflată la granița dintre tradițional și modern.
„Zavaidoc în anul iubirii” de Doina Ruști este un roman care îmbină elemente reale din viața lui Zavaidoc cu ficțiunea, pentru a crea o poveste captivantă și evocatoare a Bucureștiului interbelic.
Zavaidoc, pe numele său real Marin Gheorghe Teodorescu, a fost un cântăreț român de muzică populară și romanțe din perioada interbelică. Născut la 8 martie 1896 în Pitești, a devenit celebru pentru vocea sa distinctivă și repertoriul său vast.
Romanul este plasat în anul 1923, o perioadă de efervescență culturală și socială în București, cunoscut drept Micul Paris. Acest cadru temporal este fidel realității istorice și contribuie la autenticitatea narațiunii.
Deși Zavaidoc a fost cunoscut pentru viața sa personală tumultuoasă, relațiile romantice prezentate în roman sunt rezultatul imaginației autoarei și nu reflectă neapărat evenimente reale documentate. Multe dintre personajele și întâmplările din carte sunt create pentru a servi narațiunii și pentru a adăuga profunzime poveștii, fără a avea o bază reală.
Având astfel stabilite detaliile reale, dar și pe cele ce țin de partea creativă a autoarei, aș dori să continui prin a evidenția principalele teme ale acestui roman: iubirea se desfășoară pe fundalul unui București interbelic ghidată de muzica lui Zavaidoc care nu este doar o expresie artistică, ci și o reflectare a identității sale și a modului în care navighează între faimă și vulnerabilitate.
Arta și identitatea reprezintă alte două teme extrem de importante pentru romanul Doinei Ruști, dar și pentru personajul Zavaidoc.
Romanul este scris din trei perspective diferite, a adolescentei Carolina care îl va descoperi pe Zavaidoc în momentul în care va deveni chiriașul părinților săi, din perspectiva Matildei cu care cântărețul are o poveste de dragoste intensă și, în final, din punctul de vedere al artistului.
Am savurat povestea Carolinei și m-a amuzat teribil această primă parte a cărții. În cazul în care aveți o zi sau o perioadă mai grea, puteți citi liniștiți „Zavaidoc în anul iubirii”; atenție însă, se anunță hohote intense de râs, așa că oriunde veți alege să citiți acest roman, cu siguranță va vorbi prin voi și va lumina întreaga încăpere. Eu am citit-o într-o cafenea din Brașov.
Din clipa în care îl zărește, Carolina este fascinată de acest domn elegant, cu o atitudine ce emană încredere în sine, prin intermediul căreia transmite atât de multe. Dorindu-și cumva să pară mai în vârstă decât este de fapt, aceasta se prezintă drept Carol, un nume care, conform propriilor așteptări, ar trebui să îi adauge cel puțin cinci ani celor pe care deja îi are.
Povestea spusă din perspectiva Carolinei este una trăită intens de o minte curioasă și inteligentă. Aceasta este precum un mic detectiv căreia, la un moment dat, vârsta pe care o are o determină să creadă că deține răspunsuri absolute, deși realitatea este cu totul alta.
„Prima impresie mi-a rămas intactă și-n ziua de azi. Nu era vorba de cum arăta, ci de ceea ce împrăștia în jur, umplând camera, acel ceva care-ți topește cuvintele și te face să uiți de tine, să stai cu sufletul întreg la fereastră și să speri nebunește ceva imprecis. Era un bărbat tânăr, făcut să te îndrăgostești de el la prima vedere… Îl priveai și erai a lui pe tot restul vieții.”
Perspectiva Matildei mi-a plăcut cel mai mult. Femeia îndrăgostită de Zavaidoc și, totodată, adorată de acesta, va dezvălui secrete îngrozitoare care vor transforma povestea de dragoste într-una imposibilă. Deși Carolina intuia anumite lucruri în ceea ce o privește pe Matilda, adevărata poveste a acesteia îi va fi dezvăluită mult mai târziu. Evenimentul îngrozitor prin care trece Matilda împreună cu urmările acestei întâmplări și nevoia sa de a găsi o soluție îi ghidează întreaga existență până în momentul în care îl întâlnește pe Zavaidoc. Deși la un moment dat își îngădui să fie purtată în lumea magică a artistului, jocurile dintre cei doi o vor aduce în fața unei decizii dificile. Tot ce pot spune este că povestea Matildei este brodată în jurul principiului dramatic al pistolului lui Cehov.
„Uneori înțelegeam aiurea gesturi, care n-au nicio legătură cu speranțele noastre. Dar am rămas cu iluzia asta. Mai ales că a fost un sărut din dragoste, lung și încăpător, genul care îți spune întotdeauna viitorul unei povești. Trecusem de noaptea nebună, eram acum pe cale să ne iubim. Iar după trecerea timpului, chiar pot să spun că n-a fost o întâlnire cu alt om, ci cu o parte din mine, iar de câte ori mă gândesc la el, îmi revin în minte lumina balului, parfumul de narcise înecate în șampanie, rochia de lamé. Și micul voal, din tulle galben, plutind printre perechile de dansatori, pe deasupra orchestrei. Frânturi din viața mea și presimțirea că cineva, poate o umbră, diferită de alte umbre, o va include într-o poveste întreagă.”
Ultima parte prezentată din perspectiva lui Zavaidoc se concentrează foarte mult pe tema găsirii identității și pe menținerea relevanței de-a lungul timpului. Nu știu dacă aceste frământări l-au însoțit și pe adevăratul Zavaidoc, însă nevoia sa de a dăinui de-a lungul generațiilor mi s-a părut pe alocuri sufocantă, uneori chiar mai puternică decât sentimentul de iubire. Muzica lui Zavaidoc reprezintă o metaforă pentru efemeritatea și frumusețea vieții, simbolizând și legătura cu tradițiile și cultura vremii. Dialogul interior imaginat de autoare este unul profund și excelent pus în cuvinte, însă nu mă pot abține din a întreba: oare chiar trebuie să rămânem relevanți după ce vom fi dispărut de pe Pământ sau este suficient să facem diferența în timpul vieții?
„De ce cântăm, dacă nu pentru viața irepetabilă a unei clipe și pentru viețile nenăscute? Cânt acum, iar cântecul meu va fi cântat și mâine, și poate și peste o sută de ani. Sau, dimpotrivă, îl cânt și se va pierde la un moment dat, dar măcar l-am pus pe calea ferată, m-am străduit să-l trimit mai departe.
Dar nu e așa. Astea sunt vorbe. Cânți pentru că te taie la icre, pentru că simți în coastă dintele viperei care stă lângă tine din clipa în care te naști. Cânți ca să te iubească, ca să pună mâna pe tine un suflet de om. Cânți pentru că mori și, chiar și-așa, târât către groapă, arunci în urmă un ultim strigăt de ajutor.
Cântecul orbului coborâse în mine, iar acum era totul șters, nu mai conta nimeni.”
Bucureștiul interbelic este și el un personaj prezent de la început până la final, cu obiceiuri sale, vestimentația fascinantă care i se perindă printre străduțe și locurile sale emblematice. La finalul romanului m-am simțit de parcă i-aș fi însoțit pe protagoniști prin minunatele locuri vizitate, de la grădinile în care performa Zavaidoc la Parcul Cișmigiu dominat de prezențe subtile în haine elegante.
Romanul reușește să cucerească cititorul prin emoția autentică pe care o transmite. De la melancolia pieselor cântate de Zavaidoc la momentele de glorie artistică, povestea îți lasă impresia unei călătorii nostalgice în trecut. Este genul de roman care te face să reflectezi asupra legăturilor umane și a modului în care iubirea și arta transcend timpul.
Mi-a plăcut foarte mult acest roman, iar dacă doriți să descoperiți povestea Carolinei, Matildei și a lui Zavaidoc, puteți găsi cartea aici:
Despre autoare
Doina RUȘTI, prozatoare pe care Norman Manea o consideră de „mare talent”, iar Nicolae Breban „de primă mărime în literatura de azi”, a scris 10 romane și peste 150 de povestiri. Este autoarea trilogiei fanariote, compusă din romanele Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017) și Manuscrisul fanariot (2015), dar mai ales a romanelor cu miză socială puternică: Fantoma din moară (2008) și Lizoanca la 11 ani (2009). A mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Logodnica (2017), Omulețul roșu (2010), Mămica la două albăstrele (2013) ș.a Cel mai recent roman al său este Paturi oculte, urmat de două volume de povestiri: Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot (2022) și Depravatul din Gorgani (2023).
Aproape toate scrierile sale au fost reeditate în mai multe ediții, în momentul de față fiind în lucru o serie de autor, din care au apărut primele 4 volume (Litera).
Cu 40 de titluri traduse în peste 15 limbi, inclusiv în chineză, Doina Ruști s-a bucurat de exegeze și de recenzii laudative în multe publicații internaționale. Între cele mai recente traduceri, amintim ediția a doua a romanului L’omino rosso (2021, Roma), The Book of Perilous Dishes (2022, Londra), Zogru (2022, Marsilia).
A primit Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România/2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009.
Doina Ruști a înființat grupul Ficțiunea, este scenaristă și ține cursuri de scriere creativă la Universitatea din București.
Are titlul academic de profesor universitar, cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. (sursa bookzone.ro)
