Ileana, principesă de România, „Trăiesc din nou”

„Nu sunt decât un biet suflet pribeag și rătăcit, căutând cărări pe care altădată le-am cunoscut și le-am iubit. Dar acum, astăzi, cum poate cineva să audă un suflet fără glas?”

„«Trăiesc din nou» este istoria unei prinţese care devine o femeie ca oricare alta, învăţând să gătească, să spele vasele, să facă piaţa, să muncească pentru hrana zilnică a copiilor ei, aşa cum Dumnezeu a osândit-o de la începutul lumii. Ca autoare, domniţa Ileana, care nu a scris decât ca să explice americanilor tot ce aceştia ignoră sau nu pricep din Europa, mai cu seamă din România, dovedeşte un talent portretistic şi un simţ de observaţie prompt şi infailibil, cu expresie percutantă, definitivă. Talentul ei literar este asemenea cu al reginei Maria în ce priveşte evocările, tipurile şi caracterele umane, intuirea sentimentelor, percepţia detaliilor amuzante sau emoţionante, înţelegerea imediată, chiar divinaţia şi asumarea suferinţei semenilor. Faţă de regina Maria, care se voia – şi efectiv era – o remarcabilă scriitoare, domniţa Ileana are în plus o mai sigură privire asupra politicului, o luciditate şi o obiectivitate a judecăţii care-i permit o perfectă detaşare.“(Al. Paleologu)
Alteţa sa regală Ileana, principesă de România, s-a născut la Bucureşti în 1908, fiică a regelui Ferdinand şi a reginei Maria. A făcut studii în Marea Britanie. S-a căsătorit în 1931, la Sinaia, cu arhiducele Anton al Austriei. A locuit în Austria şi în România până în 1947 – când a însoţit familia regală în exil –, apoi în Statele Unite ale Americii. S-a călugărit sub numele de „maica Alexandra” şi a devenit stareţă a mănăstirii „Schimbarea la faţă” din Elwood City, Pennsylvania. S-a stins din viaţă în 1991. (sursa libhumanitas.ro)

Atât de mult mi-a plăcut această carte încât nu am cuvinte să descriu. La început, m-a frapat asemănarea domniței Ileana cu regina Maria, fiind lesne de înțeles admirația nemărginită a fiicei față de mamă. Este ușor de observat apropierea dintre cele două, principesa Ileana fiind cea mai mică dintre cei șase copii, exceptându-l pe Mircea care a pierit la doar trei ani, a avut șansa de a-și cunoaște mama mai bine, admirația ei față de aceasta fiind simțită din plin în paginile acestei cărți.

„Fusesem întotdeauna aproape una de alta; înțelegerea dintre noi fusese desăvârșită. Pe lângă că eram mamă și fiică, în relația noastră eram și prietene, și ceva și mai mult: aveam aceleași gusturi și idei, aceleași idealuri..
Nici o petrecere de-a mea nu era reușită fără ea…
Până la ultima ei suflare a fost sinceră și apropiată, înțelegătoare și simplă… Blândă și îndelung răbdătoare, primul ei gând se îndrepta întotdeauna către ceilalți. Regină până în măduva oaselor, nu avea nici falsă modestie, nici mândrie falsă. Știa care-i era valoarea și ce avea ea de făcut; era sigură pe ea până și în mersul său regal…
Curajoasă și înțeleaptă, avea, totuși, inocența unui copil. Îi plăcea să călărească; era o călăreață neîntrecută. Romantică, după cum o arătau romanele ei, idealiza viața, chiar dacă în același timp era practică în planurile sale și le îndeplinea eficient. O bună organizatoare, fără să-i placă detaliile, dar cu nevoia ei de armonie punea ordine până și în cele mai mici amănunte.
Avea o forță fabuloasă și o sănătate de fier… – activă, voioasă și cu gândul la alții.”

Până să citesc această carte nu știam cât de implicată a fost principesa Ileana în evenimentele sociale și caritabile din România în timpul și după cel de-al doilea război mondial. Aceasta a continuat cu succes munca mamei sale și a chiar a reușit să se dedice în întregime cauzelor nobile, nu fără sacrificii sau greutăți. Momentele de frustrare și deznădejde însoțesc evenimentele descrise în această carte, dorința de a salva toți oamenii întâlniți generând multă încordare. Incapacitatea de a oferi ajutor în unele situații din cauza greutăților și lipsurilor cauzate de război, dar și pierderile umane la care a asistat, și-au pus amprenta asupra ei și au motivat-o să lupte și mai mult.

„Și totuși, nu reușeam să salvăm toate viețile pentru care luptam îndelung, cu disperare, și fiecare înfrângere de acest fel devenea o înfrângere personală, pentru că ne apropiam mult de oamenii pe care încercam să-i ajutăm în lupta lor pentru supraviețuire.”

De-a lungul paginilor acestei autobiografii, principesa Ileana descrie diferite personalități ale vremii precum Iuliu Maniu, generalul Antonescu, Petru Groza, Nicolae Malaxa, Vasiliu Rășcanu, dar cel mai interesant portret este cel făcut Anei Pauker:

„Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt și în dezordine, cu ochi albaștri tăioși, privind pe sub sprâncenele joase și cu un zâmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrângea peste cea de jos, ea îi făcea pe toți să simtă că aveau de-a face cu o adevărată personalitate. Am avut întotdeauna impresia când mă aflam în preajma ei că era ca un boa constructor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănâncă pe loc! Greoaie și trândavă cum părea, avea tot ce este respingător, dar totodată fascinant la un șarpe. Puteam să-mi imaginez cu ușurință, doar privind-o, că își denunțase propriul soț, care fusese, ca urmare, împușcat; iar întâlnirile mele cu ea mi-au arătat strălucirea rece și dezumanizată datorită căreia ajunsese la puternica poziție pe care o ocupa acum.”

De departe, cele mai îngrozitoare lucruri, dar cumva deloc surprinzătoare, au fost legate de comportamentul „prietenilor” și „salvatorilor” ruși și de propaganda comunistă agresivă condusă de aceștia, cu scopul preluării puterii indiferent de repercusiuni.

„..în perioada 23 august-12 septembrie, «prietenii» ruși ai României, primiți «cu încredere», au capturat și au trimis în Rusia ca prizonieri de război o sută treizeci de mii de soldați români. În total, …, 320 000 de prizonieri români luați de către armata rusă, pe lângă 100 000 români care luptaseră în armata ungară…
Rușii jefuiau și omorau cu o libertate absolută ori de câte ori aveau chef și exista o pedeapsă cu moartea pentru oricine li se împotrivea. Doar rușii puteau fi văzuți pe străzi; se auzeau împușcături răzlețe în toate cartierele. Apropo, acest din urmă fapt este o specialitate a ocupației rusești; se pare că întotdeauna împușcă, dar întrebările
«Ce împușcă» și «De ce»  rămâneau, în mod sinistru, fără răspuns.”

În 6 martie 1945, după impunerea unui guvern comunist României de către ruși, situația a început să se înrăutățească rapid.

„Teroarea intrase în inimile tuturor. Trupele rușilor veneau și înconjurau sat după sat, târând bărbații și femeile fără milă afară din casele lor. Mamele erau separate de copiii lor care plângeau… Erau scene care-ți rupeau inima și îți făceau sângele să clocotească în vine. Și nu puteai face nimic…
Într-un sat de lângă Bran au fost lăsați fără părinți aproape optzeci de copii, iar nouă nu ni s-a permis să îi ajutăm…
Aproape imediat a mai urmat un decret prin care toți germanii urmau să fie deposedați de avutul lor. Țiganilor și trândavilor de prin orașe, care habar nu aveau ce înseamnă să lucrezi într-o gospodărie, dar care îmbrățișaseră comunismul cu mult zel în urma asigurării că vor avea tot ce-și vor dori, li s-au dar gospodăriile cele mai productive din România…
Întregul nivel de cultură și educație este coborât, pe lângă corupția de idei care se petrece, și ajungi să te întrebi cât timp vor mai fi oameni care știu acest lucru și care îndrăznesc să-l arate.”

Acestea sunt doar câteva dintre informațiile descoperite în această carte, atmosfera acelei perioade și intensitatea trăirilor principesei Ileana fiind greu de redat în doar câteva rânduri.
Recomand această carte tuturor celor pasionați de istorie, memorii sau admiratori ai Familiei Regale a României. Mie mi-a plăcut foarte mult să aflu atât de multe lucruri, dar am admirat și talentul la scris al domniței Ileana, empatia, sensibilitatea, puterea, credința și educația sa transformând-o într-un model demn de a fi urmat.

Puteți găsi cartea aici:

---

Despre Ileana, Principesă de România
Alteţa sa regală Ileana, principesă de România, s-a născut la Bucureşti în 1908, fiică a regelui Ferdinand şi a reginei Maria. A făcut studii în Marea Britanie. S-a căsătorit în 1931, la Sinaia, cu arhiducele Anton al Austriei. A locuit în Austria şi în România până în 1947 – când a însoţit familia regală în exil –, apoi în Statele Unite ale Americii. S-a călugărit sub numele de „maica Alexandra“ şi a devenit stareţa a mănăstirii „Schimbarea la faţă“ din Elwood City, Pennsylvania. S-a stins din viaţă în 1991. (sursa humanitas.ro)