Artă · Roman contemporan

Ochii Monei, Thomas Schlesser

Prin intermediul romanului „Ochii Monei”, Thomas Schlesser prezintă povestea relației puternice dintre un bunic și o fetiță, ce înflorește prin intermediul artei și a semnificației ascunse a fiecărui tablou. Prezența artei și analizarea istoriei acesteia reprezintă nu doar hrana sufletelor celor doi, dar au și rol de inițiere pentru cititor, pe care îl captivează încă de la început, plimbându-l prin lumea unora dintre cei mai importanți artiști ai tuturor timpurilor.

Sinopsis
Un singur an: atât îi rămâne Monei pentru a descoperi frumusețea lumii. Acesta este verdictul medicilor, neputincioși în fața bolii misterioase a fetiței care își pierde vederea. În fiecare dintre cele 52 de săptămâni, bunicul ei, un om erudit și înțelept, o ajută să descopere esențialul: 52 de capodopere. Cei doi vor străbate galeriile marilor muzee ale Parisului – Luvru, Orsay, Beaubourg –, încredințându-se lui Botticelli, Vermeer, Goya, Courbet, Brâncuși, Kahlo sau Basquiat. Vor plonja împreună în fiece operă comentată de bunic, pentru ca Monei să i se înscrie în memorie frumusețea intrinsecă și lecția de filozofie emanate de aceasta. Contemplând capodopere, fetița va înțelege de asemenea ce înseamnă generozitatea, spiritualul, melancolia sau revolta și va aplica aceste mici învă­țături în viața sa cotidiană. Un roman despre salvarea prin artă, unic în felul său, pasionant, atașant. (sursa libhumanitas.ro)

Coperta aleasă de editura Humanitas pentru romanul „Ochii Monei” reprezintă portretul Biei di Cosimo de Medici despre care se spune că ar fi fost realizat postum, la cererea tatălui acesteia, de către pictorul italian Agnolo Bronzino. Datând din jurul anului 1542, portretul Biei reprezintă primul și cel mai cunoscut portret dedicat unui copil, al pictorului toscan renascentist, fiind asemănat cu portretul Lucreziei Panciatichi de Agnolo Bronzino. Privirea goală a Biei, ațintită asupra privitorului, deși pare lipsită de emoție, ne duce imediat cu gândul la Mona și pericolul de a-și pierde vederea, inocența și podoabele purtate de Bia reprezentând astfel cunoștințele din domeniul artei pe care Mona le va fi adunat în cursul celor cincizeci și două de săptămâni petrecute prin muzee alături de iubitul ei bunic. Tocmai din aceste motive, coperta aleasă de Angela Rotaru este perfectă pentru a o portretiza pe micuța Mona, grăitoarea pictură a lui Bronzino revelând parcă muza pentru care a fost imaginată cu câteva secole în urmă.

Relația dintre bunic și nepoată este bazată pe respect mutual, iubire și prețuire, dar și pe o pasiune comună pentru artă, lucru ce le va consolida relația: „muzica delicată a Monei răspândise mereu un mister pe care Henry, tot ascultând, era hotărât să-l deslușească într-o bună zi.”
Henry Vuillemin sau Dadé, cum îl numește Mona, avea o pasiune pentru cărțile de artă care se puteau găsi pretutindeni prin apartamentul său frumos de pe bulevardul Ledru-Rollin, era înzestrat cu o memorie remarcabilă, încărcată atât de lucruri descoperite prin cărți, cât și de propriile-i memorii, vorbirea-i fiind un tăvălug de cunoaștere a lumii și de erudiție calmă. Pentru el, arta era „pirotehnie, ori, dacă nu, deșertăciune.”

Călătoria Monei în lumea artei va începe, în mod deloc întâmplător, în Luvru, cu lecția dată de Venus și cele trei grații a lui Sandro Botticelli, și anume „învață să primești”. Fiecare vizită la muzeu, fiecare operă de artă, pe lângă valoarea artistică și încărcătura emoțională, oferă câte o lecție, ce va fi pusă în aplicare de către Mona cu fiecare ocazie. Cu fiecare explicație oferită de bunicul său, cu fiecare pictură, sculptură sau fotografie văzută, Mona își exersează perspectiva, modul său de a privi lucrurile căpătând diverse nuanțe pe măsură ce absoarbe din ce în ce mai multă informație.

Venus și cele trei grații, Sandro Botticelli

Pe măsură ce explorăm împreună cu Mona și bunicul ei diferite opere de artă, realizate în diferite perioade, cu stiluri, tehnici și viziuni variate, aflăm și despre subiectul tabu al familiei, bunica Monei, Colette Vuillemin. Atât bunicul, cât și micuța Mona, purtau la gât un talisman, în semn de omagiu pentru Colette, ce consta într-o scoică micuță de cerithium vulgatum, prinsă de un fir de gută. Interdicția de a vorbi despre bunica ei, precum și rarele momente în care Mona conștientizează lipsa talismanului de la gât par să aibă legătură cu pierderea bruscă a vederii: „ o mie și una de pete negre îi acoperiseră din nou privirea.” Prin hipnoză, medicul Monei reușește să scoată anumite amănunte la iveală, însă misterul rămâne multă vreme neelucidat.

Pentru mine, această carte nu a reprezentat doar o poveste bine conturată despre relația puternică dintre un bunic și nepoata sa, ci și o inițiere în anumite stiluri pe care poate nu le puteam înțelege sau interpreta cum se cuvine. Unele dintre aceste picturi îmi erau familiare, însă m-a surprins modul în care, pe parcursul acestei lecturi, am început să fiu mai atentă la detalii, la încadrarea picturii în perioada potrivită, iar analogiile pe care am reușit să le fac, deși nu au fost la înălțimea observațiilor bunicului Henry, m-au surprins într-un mod plăcut.
Am ales ca, înainte de începerea fiecărui capitol, să studiez atent fiecare lucrare, pentru a stabili cu exactitate, atât detaliile pe care voi reuși să le descifrez, cât și emoțiile pure pe care le voi simți. Bineînțeles că a avea pictura sau sculptura reală în față trezește sentimente mult mai puternice, însă faptul că în această carte s-au regăsit fiecare dintre operele discutate, m-a ajutat foarte mult.

Pierrot, Antoine Watteau

„Pierrot” al lui Antoine Watteau, pictat în timpul Regenței, deși nu mă așteptam, mi-a atras atenția în mod special. Am aflat că acest tablou a avut marginile decupate în mai multe rânduri, motivul fiind unul necunoscut, că reprezintă commedia dellarte, iar albul de ceruză, un pigment bogat în plumb, extrem de toxic, ar fi fost chiar cauza morții lui Watteau.

„Il Molo văzut dinspre bazinul San Marco” realizat de Antonio Canaletto la jumătatea secolului al XVIII-lea m-a fermecat prin multitudinea detaliilor și jocurilor de lumini armonioase: „autorul ține să ne aducă aminte că lumea trebuie oprită-n loc ca să nu ajungem la mâna ei, ca s-o stăpânim, ca să nu-i îndurăm nenumăratele capricii.”

„Plugăritul în Nièvre” realizat de Rosa Bonheur m-a fermecat în mod special datorită accentului pus pe animale și pe truda lor, subliniind astfel sentimentul de îndârjire în muncă pe un traseu interminabil care, în plus, pare un urcuș.

Plugăritul în Nièvre, Rosa Bonheur
Roata norocului, Edward Burne-Jones

Nu am cuvinte să descriu prin ce stări m-a trecut „Roata norocului”, realizată între 1875 și 1883 de Edward Burne-Jones, în care enigmatica femeie uriașă îi supune pe cei trei bărbați – de sus în jos, un sclav, un rege și un poet – surpliciului roții. Ilustrarea ideii conform căreia roata destinului tratează în mod egal pe toată lumea, indiferent de statut, putere sau talent, accentuează caracterul trecător al vieții, de-a lungul căreia toate lucrurile sunt supuse schimbării. Mesajul puternic al acestei lucrări ari fi acela că totul curge, nimic nu rămâne neschimbat. (panta rhei)

„Melancolia e o tristețe lipsită de motiv și greu de alinat. E o senzație destul de vagă, dar foarte intens dureroasă, la limita nebuniei uneori, când totul își pierde înțelesul și unde ceea ce se construiește pentru viitor pare menit să dispară.
Melancolia este atunci când nu se întâmplă nimic în afară de ceea ce se întâmplă.”

Pasăre în spațiu, Constantin Brâncuși

Mi-a făcut plăcere să descopăr printre paginile acestei cărți o pictură aparținând artistului meu preferat, adept al suprarealismului, René Magritte. O încântare au fost și Frida Kahlo, Piet Mondrian, Rafael, Tițian, Goya, copacul cu corbi al lui Caspar David Friedrich, superba sculptură a lui Camille Claudel, biserica în mișcare a lui Vincent van Gogh, „Steaua” lui Edgar Degas, superba gară Saint-Lazare redată de Monet, povestea sparanghelului lui Manet, „Pasărea în spațiu” a lui Constantin Brâncuși și nu numai.

Această carte m-a fermecat de la început până la sfârșit, nu numai că și-a pus amprenta asupra modului în care văd lumea artei, dar mi-a îmbunătățit percepția asupra lumii înconjurătoare.

„Arta este acea formă a imaginii, concepută cu ajutorul fibrelor nervoase ale omului: inima, creierul, ochii.”

PS: Întâlnirea cu Thomas Schlesser la Bookfest a fost extrem de interesanta; dacă nu ați reușit să ajungeți, găsiți cărțile cu autograf pe libris.ro.

Puteți găsi romanul „Ochii Monei” aici:


Despre autor
THOMAS SCHLESSER este istoric al artei, scriitor, directorul Fundației Hartung-Bergman, profesor la École polytechnique și autor al unor importante lucrări despre artă. S-a născut la Paris, în 1977. După studii de istoria artei la Haute école d’études en sciences sociales, încheiate în 2006 cu o teză despre opera lui Gustave Courbet, devine profesor și participă la elaborarea unor volume colective, semnând, în același timp, numeroase volume de istorie a artei, între care Une histoire indécente du nu féminin (2010), Cent enigmes de la peinture: la beauté (2010), L’art face à la censure (2011), Faire rêver: De l’art des Lumières au cauchemar publicitaire (2019), Anna-Eva Bergman – Vies lumineuses (2022). În 2017, l’Académie de Beaux-Arts îi acordă Premiul Bernier pentru eseul L’univers sans l’homme (2016). În 2014, devine directorul Fundației Hartung-Bergman, care administrează operele artiștilor Hans Hartung și Anna-Eva Bergman. În prezent, este profesor la École polytechnique. În 2003, Thomas Schlesser publică primul lui roman, La vierge maculée, iar în 2024 vede lumina tiparului Ochii Monei (Les yeux de Mona), fenomen internațional, în curs de apariție în 60 de țări. (sursa libhumanitas.ro)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *