De la primul țar al Rusiei, Mihail I Fiodorovici, până la ultimul, Nikolai Alexandrovici sau Nicolae al II-lea, istoria dinastiei Romanovilor a reprezentat istoria imperiului rus, ce s-a bucurat atât de perioade prospere în timpul domniei lui Petru cel Mare sau Ecaterinei a II-a cea Mare, dar care a avut și de suferit în urma unor conducători mai puțini potriviți, precum Petru al III-lea sau Pavel I. Deși, de-a lungul timpului, imperiul rus a reușit să prospere și să devină o putere greu de ignorat, deciziile greșite luate de-a lungul timpului au condus la finalul inevitabil, dar surprinzător prin cruzime, a dinastiei Romanov în 1918.
„În numai două minute, la ordinul lui Lenin, puterea bolșevică, încolțită, și-a încheiat socotelile cu Romanovii, simbolul vechii Rusii. Rasputin prezisese: «Când eu voi fi mort, Rusia va cădea în ghearele diavolului.»”
În stilul său caracteristic, Jean des Cars prezintă povestea unei familii extrem de importante, ce a modelat existența imperiului rus, dăinuind astfel în istoria universală. Prezentând evenimentele într-un mod obiectiv și evidențiind întâmplările ce au influențat în mod pozitiv destinul acestui imperiu, Jean de Cars se remarcă prin abilitățile sale de povestitor, accentele comice specifice fiind prezente și în această carte.
Dintre cei optsprezece țari și țarine, voi povesti, în cele ce veți citi, despre unii mai mult, iar despre alții mai puțin, dar vă recomand, dacă vă doriți să cunoașteți mai multe, să citiți toate detaliile interesante din carte: Saga dinastiei Romanov.
Petru cel Mare (1672-1725), al cincilea țar al dinastiei Romanov, care impune și prin înălțimea sa de 2,04 metri, este cel care și-a propus să reformeze țara, pe care o socotea ca fiind prea orientală și înapoiată. Acesta decide să călătorească prin toată Europa și să atragă oameni talentați în arhitectură, pictură, matematică, sculptură și inginerie pentru a construi un oraș și un port important, ce va fi cunoscut sub numele de Sankt Petersburg. Astfel, acest oraș ieșit din comun pentru ruși, va deveni capitala imperiului în 1712, deoarece „nu i-a plăcut niciodată Moscova și va avea chiar oroare de acest oraș.”
O calitate de lăudat pe care o avea Petru cel Mare a fost, din punctul meu de vedere, curiozitatea, pe care o manifestă încă din adolescență, deseori preceptorii săi fiind depășiți de dorința acestuia de a-și extinde cunoștințele în diverse domenii. Îl fascinează marea, iar dorința sa de a naviga îl determină să construiască, cu mâinile sale, o ambarcațiune, devenind astfel dulgher sau tâmplar naval. Barca va fi considerată primul vas al flotei ruse, al cărei fondator va fi. Petru va continua să-și extindă orizontul prin practicarea meseriei de cizmar, geometru, tăietor de lemne, ajungând astfel să practice aproximativ douăzeci de meserii manuale. Probabil cea mai inedită dintre aceste meserii va fi cea de dentist, pentru care va inventa propriile instrumente pentru extragerea dinților și pe care o va exersa pe supușii săi. Un defect al său fiind nerăbdarea și dorința de a învăța totul cât mai repede, Petru epuizează prin graba de care dă dovadă în orice împrejurare.
Atragerea elitei europene se face prin generozitate și oferte inovatoare. Expediția celor 750 de persoane ce se vor îndrepta spre imperiul rus împreună cu Petru va fi cunoscută în secolul al XX-lea drept exodul creierelor.
„Momiți de o aventură din care ignoră absolut totul, seduși de personalitatea unui om ieșit din comun, acești pionieri ai dezvoltării ruse nu au decât o certitudine: țarul nu are timp de pierdut…”
De-a lungul domniei sale, Petru cel Mare va fi cunoscut și ca Petru Necruțătorul, când va fi nevoit să aplice o justiție nemiloasă celor ce-l vor fi trădat, având certitudinea că Rusia nu poate fi construită decât cu mână de fier.
„Solul nu este altceva decât o înspăimântătoare baltă de sânge; zidurile astupă greu țipetele celor supuși la chinuri și un înțepător miros de piele umană arsă îi îngrețoșează până și pe temniceri.”
Probabil evenimentul cel mai înfiorător din timpul domniei lui Petru cel Mare a fost uciderea primului său fiu, Alexei, lucru cu care conștiința sa nu se va împăca niciodată. Această decizie de a-și elimina propriul moștenitor putem presupune că a reprezentat blestemul transgenerațional al familiei Romanov. Un lucru este sigur: cruzimea lui Pentru cel Mare va defini și modela viitoare generații și va reprezenta piatra de temelie a ceea ce va reprezenta poporul rus din trecut și până în prezent.
În continuare, lui Petru cel Mare i-au urmat la tron trei femei cu domnii importante, începând cu Ecaterina I (1684-1727), fostă spălătoreasă ce va domni peste Rusia între 1725 și 1727. Țarina în vârstă de patruzeci și unu de ani este chibzuită, se înconjoară de consilieri subtili și se arată la înălțimea domniei răposatului ei soț. „Am dorința de a duce la bun sfârșit, cu ajutorul lui Dumnezeu, tot ce a început Petru.” Aceasta va înființa Academia de Științe din Sankt Petersburg.
Urmează la conducerea Rusiei, nepotul lui Petru cel Mare, Petru al II-lea, care, din cauza lipsei sale de caracter, va fi manipulat de diverse personaje și, de-a lungul domniei sale palide și nesemnificative de mai puțin trei ani va fi făcut mult rău Rusiei.
.jpg)
Anna Ivanovna (1693-1740) va fi următoarea la tronul Rusiei și va domni din 1730 până în 1740. „Această nepoată a marelui țar, …, a cunoscut o existență romanescă, iar domnia sa va fi bogată în ciudățenii și peripeții amuzante, fără îndoială pentru că tatăl ei era un debil mintal notoriu.” Ea va fonda prima școală de balet din Sankt Petersburg.
În continuare, va urma la tron Elisabeta Petrovna (1709-1762), această Venus aristocrată ce va domni din 1741 până la moartea ei, în 1762. Aceasta va dezvolta comerțul și industria și va întemeia și universități. Elisabeta Petrovna se află sub influența artistică a Franței, în timpul domniei sale nu va avea loc nicio execuție, va înființa băncile de stat și va fi numită mama teatrului rusesc. În 1757 va crea Academia de Arte Frumoase și, prin intermediul maestrului de geniu Bartolomeo Francesco Rastrelli, orașul tatălui său va îmbrățișa stilul rococo. Elisabeta va decide, în 1756, să participe la Războiul de Șapte ani alături de Austria, împotriva Prusiei, urmând ca, în 1760, Rusia să între în Berlin și să anexeze Prusia Orientală.
Despre domnia de 20 de ani a Elisabetei Petrovna, există, din punctul meu de vedere, prea puține discuții, probabil datorită echilibrului care a definit domnia acesteia.
Această țarină extrem de educată și de inteligentă a oferit Rusiei o nouă perspectivă, prin schimbările binevoitoare la care a apelat și prin bunătatea de care a dat dovadă.
Între domnia Ecaterinei Petrovna și cea mai puternică țarină a imperiului rus, Rusia îl va avea pe fanaticul admirator al Prusiei, Petru al III-lea. Cu o inteligență limitată, capricios și infantil, Petru al III-lea va fi asasinat la 10 iulie 1762, eveniment ce-i va face loc la tron soției sale, Ecaterinei a II-a, cunoscută și ca Ecaterina cea Mare (1729-1796).
„Lunga sa domnie (1762-1796) este remarcabilă. Despot luminat, prietenă a enciclopediștilor francezi, ea consolidează puterea imperială, întocmește instrucțiuni inspirate din Montesquieu, înfrumusețează Sankt Petersburgul și fondează Ermitajul.” Stupul va fi simbolul ei preferat, așadar comparația cu regina albinelor nu este întâmplătoare. Țarina lucrează douăsprezece până la paisprezece ore pe zi, apreciază să fie ascultată și înțeleasă numaidecât, detestă să repete ce are de spus și să aștepte fără motiv.
„Nemțoaică prin naștere, rusoaică prin destinație, se dorește pe sine franțuzoaică prin gândire.”
În timpul domniei sale, Sankt Petersburg va deveni un oraș elegant, spectaculos și îngrijit, un far al epocii luminilor europene. Aceasta va fi, precum Ludovic al XIV-lea, șef de stat și de guvern, un adevărat suveran autocrat. Colecționară de amanți, cohorta acestora va fi impresionantă, Ecaterina a II-a având talentul de a identifica oameni competenți, atât pentru chestiuni guvernamentale, și pentru plăceri personale.
Diderot o va prezenta soției sale astfel: „… mică de statură, are fruntea mare și înaltă, obraji plini umflați, ochii nici mari, nici mici, cam îngropați în orbite, sprâncene și păr negru, nas turtit, gura mare, dinți cariați, gât rotund și drept, piept convers, fără talie, promptă în mișcări, ceva grație, niciun fel de noblețe.”
De-a lungul domniei sale lungi, Ecaterina cea Mare va întemeia instituții de învățământ, va încuraja viața teatrală, ea însăși va fi autoare și va publica piese satirice prin care va ironiza inamicii Rusiei. Condamnă francmasoneria și idealurile acesteia, numind-o „ciuma franceză”.
„… simbolizează triumful feminității generoase, active, inventive, dar fără ca această activitate să fie apăsătoare. În afară de perioada de la sfârșitul vieții, țarina a fost mereu afabilă, veselă și binedispusă; știa să râdă și să glumească fără să-și piardă nimic din demnitate. Ea a ridicat Rusia și puterea feminină la o înălțime rareori egalată. Succesul său ține, fără îndoială, de combinația între un solid bun-simț masculin și finețea feminină.”
După moartea Ecaterinei a II-a, Rusia va trece prin diferite schimbări, unele benefice, altele nu tocmai ideale. În timpul domniei fiului său, Pavel I (1754-1801) va fi luată o decizie care îi va condamna pe Romanovi la începutul secolului al XX-lea: după o domnie feminină de 60 de ani, Pavel I va interzice femeilor să urce pe tronul Rusiei. Acesta va sfârși asasinat.
Alexandru I (1777-1825) fiul lui Pavel I și nepotul favorit al Ecaterinei a II-a se va coaliza cu Anglia împotriva lui Napoleon Bonaparte și va fi proclamat, în 1814, „eliberator al Europei”. Moartea sa va rămâne un mister.
Nicolae I (1796- 1855) cunoscut drept țarul de fier reprimă răscoala decembriștilor și începe în februarie 1854 Războiul Crimeii împotriva Franței și Angliei. El este fratele lui Alexandru I și ajunge la tron drept consecință a omisiunii lui Alexandru I de a-și pregăti succesiunea la tron.
Alexandru al II-lea (1818-1881) întreprinde numeroase reforme, dintre care cea mai importantă este desființarea iobăgiei în 1861. Dezvoltând rețeaua feroviară, el cucerește Caucazul și Asia Centrală. A reușit să scape cu viață din mai multe atentate, însă va fi asasinat la 1 martie 1881.
După moartea lui Alexandru al II-lea, la tronul Rusiei va urma fiul său, Alexandru al III-lea, denumit și colosul păcii. Acesta va reprima mișcările teroriste care au complotat împotriva tatălui său și va încheia, în 1891, diverse înțelegeri care vor duce la alianța franco-rusă.
„Foarte puternic din punct de vedere fizic, dar atent să vorbească blând, el detestă minciuna, ipocrizia, recepțiile istovitoare și discursurile interminabile. Apreciază franchețea, oamenii care își cunosc bine meseria și fidelitatea.”
Noul țar și ultimul, Nicolae al II-lea (1868-1918), fiul lui Alexandru al III-lea, nu-i seamănă deloc. La moartea tatălui său, are vârsta de douăzeci și șase de ani și își începe domnia cu o mărturisire ce, în mod ironic, îi va defini domnia:
„ – Ce trebuie să fac? Nu am fost pregătit ca să domnesc. Nu pricep nimic din problemele statului. Nu am nici cea mai mică idee despre felul în care li se vorbește miniștrilor…. Eu nu am dorit niciodată să fiu țar!”
Noul țar este pasionat de artă și muzică, vorbește perfect limba engleză, dar cunoaște și franceza și germana. În 1894 se căsătorește Alix de Hessa-Darmstadt, devenită Alexandra, a cărei mamă este cea de-a treia fiică a reginei Victoria. Mariajul din dragoste îl schimbă, din plicticos, tern și apatic, el devine bucuros, vesel și atent la frumusețea vieții. Din nefericire, un blestem de familie o urmărește pe Alix, boala genetică numită hemofilie, transmisă de mame fiilor lor, moștenit probabil de la regina Victoria, care, alături de decizia lui Pavel I, va pune în pericol descendența Romanovilor.
În timpul domniei sale, Nicolae al II-lea face mai multe greșeli care vor fi imposibil de corectat. În timpul căsătoriei cu Alix, într-un loc numit Kodinka, un teren unde fuseseră ridicate standuri cu băuturi gratuite pentru moscoviți, are loc un eveniment tragic. Din cauza îmbulzelii și a proastei amenajări a locului, mii de copii, femei și bărbați vor fi călcați în picioare. Rezultatul: 1300 de morți și 1000 de răniți. Prost sfătuit de unchii familiei, cuplul își ignoră instinctul de a anula festivitățile ulterioare și alege să valseze în seara unei tragedii naționale. Această reacție nu le va fi iertată niciodată.
O a altă greșeală cumplită ce pare a fi declanșată de un moment de prostie ieșită din comun are loc în timpul unui protest pașnic în direcția Palatului de Iarnă. Dată fiind absența de la palat a țarului, ministrul de interne își arată incompetența și activează trupele.
„Din păcate, țarul nu se afla acolo… Dacă ar fi fost prezent și bine informat, dacă ar fi apărut în balconul palatului, evenimentele, soarta țării și a lumii ar fi putut fi foarte diferite… Un curier, un simplu mesager călare l-ar fi înștiințat pe Nicolae al II-lea în mai puțin de o oră. Ar fi trebuit mai apoi să-l convingă să revină la Sankt Petersburg spre a auzi sau a primi o delegație. Greșeala psihologică este uriașă… A treia eroare este, bineînțeles, ordinul dat cazacilor de a se repezi asupra unei mulțimi neînarmate, condusă de un om al bisericii… năvala cazacilor cu lovituri de sabie și de cnut este, în fond, primul act al viitorului război civil.”
Realitatea este înspăimântătoare și imposibil de iertat: 50 000 de victime. Scriitorul Maxim Gorki va consemna: „Ei se târau prin fum. Era un spectacol halucinant.” Astfel, pentru Rusia, țarul va deveni Nicolae cel Sângeros, manifestanții fiind cei acuzați în acest caz.
O greșeală din partea soților Romanov, care a pus capac poporului rus, a fost aceea de a se lăsa manipulați de Grigori Efimovici cunoscut drept Rasputin, „un personaj din Dostoievski ajuns în universul lui Tolstoi”.
Asasinarea lui Stolîpin, „părintele industriei ruse” și ultima speranță a Romanovilor, alături de erorile menționate mai sus și de alte câteva, va marca pierderea oricărei șanse de a mai putea schimba ceva.
Deși Nicolae al II-lea a avut mai multe ocazii de a se apropia de poporul al cărui suveran era, el a reușit să-și dovedească nepriceperea cu care și-a început domnia în fiecare dintre aceste situații. Cu toate acestea, niciunul dintre evenimentele menționate mai sus nu pot justifica cruzimea înfiorătoare cu care întreaga familie a fost asasinată. Prin această masacrare groaznică, poporul rus a adăugat istoriei sale o altă pată însângerată ce nu va putea fi spălată niciodată.
Puteți găsi cartea pe site-urile de mai jos, iar dacă sunteți interesați de viața ultimului țar și a familiei sale vă recomand și mini-seria „The Last Czars”.
Despre autor
JEAN DES CARS (n. 1943) este un cunoscut jurnalist francez care a semnat articole în mari cotidiene precum Paris Match și le Figaro. Reputat specialist în istoria marilor familii ale aristocrației europene, cu deosebire a familiilor Habsburg și Grimaldi, este autor al mai multor cărți foarte apreciate de marele public, printre care se numără: Eugénie, la dernière impératrice, Perrin, 1997; Louis II de Bavière, Perrin, 1998; Sissi, impératrice d’Autriche, Perrin, 1999; Inoubliable Grace de Monaco, Éditions du Rocher, 1999, La saga des Habsbourg. Du Saint Empire à l’union européenne, Perrin, 2010 și La saga des Windsor, Perrin, 2011. Din 2011 este cavaler al Ordinului Grimaldi, acordat persoanelor care au contribuit la creșterea prestigiului principatului. (sursa edituracorint.ro)
