„Armenii și turcii trăiau în cadre temporale diferite. Pentru armeni, timpul era un ciclu în care trecutul se întrupa în prezent și prezentul dădea naștere viitorului. Pentru turci, timpul era o linie întreruptă de multe ori, în care trecutul se termina într-un punct clar și prezentul pornea iarăși de la zero, iar între ele nu era nimic în afară de o mare ruptură.”
„Bastarda Istanbulului” este romanul ce aproape că i-a adus autoarei, Elif Shafak, condamnarea la trei ani de închisoare din cauza acuzației de „ofensă la adresa identității turce”. Dezbătând, printre altele, subiectul masacrelor de la Adana din 1909 și al deportărilor din 1915, precum și a genocidului armean, scriitoarea a putut simți pe pielea sa refuzul Turciei de a accepta realitatea crudă a acestor evenimente. Deși istoricii au demonstrat faptul că deportările și masacrele ce au avut loc la începutul secolului trecut au, prin definiție, caracterul unui genocid, conform unui articol publicat pe site-ul britannica.com, turcii nu sunt încă pregătiți să accepte această parte a istoriei lor.
Din dorința de a nu strica relațiile diplomatice cu Turcia sau din nevoia de aliați sau poate doar din teamă, mai multe țări nu recunosc oficial evenimentele de la 1915, ferindu-se de folosirea termenului „genocid” în diverse discuții sau declarații politice. România este una dintre aceste țări.
Problema nerecunoașterii genocidului armean de către statul turc nu constituie subiectul acestui roman, acesta reprezintă doar un fir nevăzut ce leagă destinele a două familii într-un mod neașteptat. Modul în care autoarea reușește să abordeze subiecte precum problema identității naționale, libertatea și opresiunea, tradițiile lumii orientale și nonconformismul celei occidentale, nevoia de a aparține și de a cunoaște sau a uita trecutul, conferă profunzime acestui roman.
„Bastarda Istanbulului” își dezvăluie povestea prin intermediul experiențelor a patru generații, a două familii, prima de origine armeană, localizată în Statele Unite ale Americii, iar cea de-a doua, de origine turcă, ce-și duce traiul în capitala Turciei, Istanbul.
Familia din Istanbul, Kazancı, este formată, la începutul romanului, din șase femei, bunica, mama și patru fete, și un singur băiat, acesta din urmă plecat în America la studii. În urma unei întâmplări ce va fi dezvăluită mai târziu pe parcursul cărții, cea mai mică dintre surorile familiei Kazancı, Zeliha, rămâne însărcinată la vârsta de nouăsprezece ani și decide să păstreze copilul, aducând astfel numărul femeilor din familie la cifra șapte.
Fiecare dintre cele patru fiice are câte o poveste de viață neobișnuită. Banu, fiica cea mare, în urma pierderii copiilor săi, decide să-și părăsească soțul și să se mute în casa copilăriei lor, în konak-ul, lipsit de strălucirea de altădată. Dintre surorile mijlocii, Cevriye este profesoara care nu pierde nicio ocazie să facă paradă de cunoștințele ei, ce și-a pierdut soțul dintr-o ironie a sorții și Feride, suferindă de o ipohondrie exacerbată, își asortează culoarea părului și coafura cu noua afecțiune descoperită, de natură fizică sau psihică. Printre acestea, Zeliha iese în evidență ca fiind oaia neagră a familiei, o paria a societății, ce se opune cu vehemență regulilor tradiționale impuse în familia sa, dar și de societatea din Turcia.
„Nutrea încă din copilărie un dispreț profund pentru femeile plângăcioase, Zeliha își promisese să nu devină niciodată una dintre calamitățile acelea ambulante care împărțeau lacrimi și remarci răutăcioase oriunde se duceau și din care erau deja mult prea multe în jurul ei.”
Apariția fiicei sale, Asya, pare, la început, să nu aibă vreun efect asupra femeilor din familia Kazancı, ci, dimpotrivă, o modelează pe aceasta într-o nihilistă declarată. Moștenind și preluând atitudinea rebelă a mamei sale, Asya îmi amintește de copiii supraviețuitoarelor lagărelor naziste, a căror traumă au primit-o în viața lor fără prea multe explicații. Nevoia de apartenență a Asyei, precum și misterele din jurul identității tatălui său o determină să-și renege nu numai rolul în această familie, ci și identitatea.
„Până atunci învățase pre bine că faptul de a fi membră a familiei Kazancı însemna, printre altele, să practici alchimia absurdului, preschimbând necontenit nonsensul într-un fel de logică prin care ai fi putut convinge pe oricine și, cu puțin ajutor, chiar pe tine însuți.”
Familia armeană din America este aproape la fel de numeroasă și condusă de cea mai vârstnică membră, Shushan Tchakhmakhchian, ce pare să cunoască secrete doar de ea știute. Aflăm că fiul lui Shushan, Barsam, a fost căsătorit cu o femeie de origine americană, Rose, contrar dorinței mamei sale. În urma acestei căsătorii, a rezultat o fiică pe nume Armanoush, al cărei destin va scoate la iveală misterul legăturii dintre familiile Kazancı și Tchakhmakhchian. Ca o promisiune oferită de autoare încă de la început, cu menirea de a ne capta atenția, aflăm că Rose îl va întâlni pe singurul bărbat al familiei Kazancı, Musafa, și se va căsători cu el.
Mai târziu, proaspăt ieșită din adolescență, Armanoush decide să viziteze Istanbulul pentru a-și găsi rădăcinile pierdute și, prin intermediul unor uneltiri doar de ea cunoscute, va locui un timp la familia tatălui său vitreg. Acesta este momentul în care cele două fete, Armanoush și Asya vor afla mai multe una despre cealaltă și vor descoperi mai multe despre originea fiecăreia.
Armanoush: „Ura de sine, dedusese ea, era probabil lucrul de care sufereau turcii.”
Asya: „Autocompătimirea, dedusese ea, era probabil lucrul de care sufereau armenii.”
Asemănările dintre turcii și armenii care au împărțit pentru multă vreme aceeași țară sunt greu de ignorat, astfel că nu ai cum să nu te gândești la ideile ce îi despart în prezent. Așa cum descoperim din carte, femeile familiei Kazancı nu cunoșteau această parte a istoriei lor și sunt revoltate de atrocitățile comise o dată ce Armanoush începe să povestească micile amănunte știute. Apare o întrebare în acest caz: oare este mai bine să-ți cunoști trecutul și să suferi pentru el sau să-și creezi prezentul fără a cădea pradă unui trecut dureros?
Romanul are și o notă de realism magic dată de existența a doi djinni, doamna Dulce și domnul Amar, controlați de sora cea mare a familiei, clarvăzătoarea Banu. Aflăm că, domnul Amar este un gulyabani, cel mai rău dintre djinni, întreaga poveste a familiei Tchakhmakhchian fiind relatată mătușii Banu de acesta. Fără ajutorul domnului Amar nu am fi avut posibilitatea să aflăm adevărul, însă, deși nu este precizat, ne putem pune întrebarea în legătură cu sursa reală a acestor informații.
Fiind o poveste complexă, scrisă într-un mod îndrăzneț, „Bastarda Istanbulului” este genul de roman care te prinde treptat, captându-ți atât de tare atenția încât cu greu te vei mai dezlipi de el.
Mi-am imaginat cu poftă mâncărurile descrise precum fasulye pilaki, kadın budu köfte, karniyarik, churek, bastirma, kaburga, autoarea adăugând chiar și rețeta unui desert turcesc numit ashure. Chiar și numele capitolelor reprezintă ingrediente comune ambelor culturi, cu o singură excepție.
Modul în care Armanoush percepe Istanbulul are, în mod curios, o profundă legătură cu mâncarea:
„Chiar în clipa aia briza îți schimbă direcția și Armanoush prinse mirosul înțepător al mării. Orașul era un amestec de arome, unele puternice și râncede, altele dulci și îmbietoare. Aproape fiecare miros îi amintea lui Armanoush de un fel de mâncare, în asemenea măsură încât începu să perceapă Istanbulul ca pe ceva comestibil.”
Toate aceste detalii transformă romanul „Bastarda Istanbulului” într-o călătorie în timp și spațiu pe care vei vrea să o descoperi.
Găsiți cartea aici:
Despre autor (sursa polirom.ro)
Elif SHAFAK este una dintre cele mai premiate romanciere contemporane. A publicat 19 cărţi, dintre care 12 de ficţiune. Cărţile ei sunt foarte bine vândute în multe ţări şi opera i-a fost tradusă deja în 57 de limbi. 10 minute şi 38 de secunde în lumea asta stranie a fost nominalizat la Booker Prize şi la RSL Ondaatje Prize şi a fost votat drept Blackwell’s Book of the Year. Cele patruzeci de legi ale iubirii a fost ales de BBC în Topul celor 100 de Romane care au Modelat Lumea Noastră. Ucenicul arhitectului a fost selectat să inaugureze clubul de lectură al ducesei de Cornwall, The Reading Room. Shafak are un doctorat în ştiinţe politice şi a predat la diverse universităţi din Turcia, Statele Unite şi Marea Britanie, printre care St Anne’s College, Oxford University, a cărui membră onorifică este. Are şi un doctorat în litere obţinut la Bard College. Shafak este membră şi vicepreşedintă a Royal Society of Literature şi a fost aleasă în Topul BBC al Celor mai Influente 100 de Femei. Este membră fondatoare a ECFR (European Council on Foreign Relations). Apărătoare a drepturilor femeilor, ale comunităţii LGBTQ+ şi a dreptului la exprimare şi libertate de expresie, Shafak a ţinut discursuri publice inspiratoare, de două ori pentru TED Global. De asemenea, a scris articole pentru publicaţii importante din întreaga lume. În 2010, Ministerul Culturii din Franţa i-a decernat medalia de Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres. În 2017 a fost aleasă de Politico drept unul dintre cei 12 oameni „care îţi ridică moralul atunci când ai cea mai mare nevoie”. A făcut parte din juriul multor concursuri literare, printre care şi PEN/ Nabokov Prize, şi a prezidat Wellcome Prize. De curând, a fost distinsă cu Halldór Laxness International Literature Prize pentru contribuţia la „inovarea artei povestirii”.
