„Uneori, mi-e greu să accept că nimic din casa aceea nu-mi aparține, nici chiar hainele pe care le port.”
„Cronica Barbară” al autoarei Ana-Maria Negrilă este un roman pe care vei fi vrut să-l citești mai devreme; alături de „Cele patru oglinzi ale adevărului” reprezintă primele două cărți ale unei serii extrem de interesante. Conform autoarea, următoarea carte a seriei este în pregătire și tot ce vă pot spune este că ne va purta prin ținuturi absolut fascinante.
Este posibil sa scapi din jugul robiei? Si cu ce preț?
Hamid a fost răpit dintr-o țară creștină pe care nu și-o amintește și a fost crescut ca sclav în lumea musulmană. Vândut de mai multe ori, a ajuns, în urma unor întâmplări nefericite, să se creadă posedat de un djinn numit Ymar, care apare de fiecare dată când se află în pericol. Firi total opuse, ambii sunt blocați în același trup, însă își doresc cel mai de preț lucru din lume: libertatea. Pentru a o obține, fiecare este dispus să meargă dincolo de faptele de care celălalt ar fi capabil.
De la Cairo la Venetia, apoi la Constantinopol și până în Țările Române, schimbându-și religia, oscilând între libertate și robie, între a fi un om bun și un ucigaș cu sânge rece, cei doi ne poartă într-o aventură ieșită din comun într-un ev mediu nemilos. (libris.ro)
Autoarea structurează romanul în trei mari capitole, fiecare purtând numele unuia dintre versurile poeziei „Trei fețe” a lui Lucian Blaga.
Copilul râde:
„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”
Primul capitol face referire la copilăria lui Hamid, trăită în Cairo, între 1433 și 1441, din care aflăm evenimentele și circumstanțele care vor crea viitorul adult și modul în care acestea îl impactează.
Copilăria lui Hamid este descrisă în jurnalul său ca fiind una liniștită, din punctul de vedere al confortului, în care lucrurile se desfășoară conform regulilor societății musulmane și, în care, deși sclav fiind, acesta este îngrijit cu atenție și hrănit corespunzător. Cu toate acestea, el conștientizează, încă din acest moment, diferențele profunde dintre copiii stăpânului său și el și ceilalți sclavi. El simte că nimic nu-i aparține și știe că întreaga-i ființă nu se poate bucura de libertate atât timp cât are un stăpân care-i comandă.
Ceea ce am putut observa în acest punct al vieții lui Hamid este nevoia de a fi iubit, de a avea părinți care să-l ocrotească, prezența paternă reprezentând pentru el cel mai de preț lucru, într-o lume în care patriarhatul dictează regulile societății musulmane.
Un eveniment important de menționat aici este întâlnirea cu Ahmad, un sclav al aceluiași stăpân, care, deși este cu doar câțiva ani mai mare decât Hamid, decide să-l protejeze pe acesta. Ahmad va fi cel care-l va învăța regulile casei, dar și cel care-l va introduce în viața Cairoului medieval. El va reprezenta, pentru scurtă perioadă, figura paternă de care Hamid se va agăța și sub protecția căruia se va simți în siguranță.
„Un băiat mai mare intră în odaie și îi gonește afară, iar pe mine mă ia de mână și mă trage după el. Pe băiat îl cheamă Ahmad și devine în scurt timp cel mai bun prieten al meu… Le știe pe toate, îmi arată cum sunt făcute lucrurile prin casă, ce trebuie să spun și ce nu, mă apară de ceilalți… Mă ajută sa intru în grațiile bucătăresei… Muncim din greu, dar suntem veseli, iar el sporovăiește tot timpul. Facem totul împreună, de dimineața până seara…”
Unul dintre momentele mele preferate este acela în care Ahmad îl poartă pe Hamid prin Cairo. Autoarea descrie acest lucru într-un mod foarte frumos, astfel încât, la un moment dat, am început să simt amețeala căldurii orașului, am simțit nevoia de a mă așeza pe o bancă de piatră, de la intrarea unei prăvălii, continuând apoi să urmez ulițele umbrite de balcoane sau de marchizele de lemn prinse deasupra intrărilor. Am sfârșit prin a mă răcori, precum Ahmad și Hamid, la fântâna publică și am părăsit-o ușor pentru a mă reîntoarce împreună cu ei la casa stăpânului lor.
Despărțirea de Ahmad și motivul din spatele acestei pierderi, trezesc în Hamid sentimente de vinovăție și îi reactivează teama de abandon. Astfel, mintea lui Hamid începe să fie controlată de un djinn, pe nume Ymar, care iese la iveală în momentele cele mai grele; de la vârsta de șapte la cincisprezece ani, Hamid va avea mai mult de zece stăpâni, fiecare dintre ei încercând să-l domine pe djinnul care posedă trupul acestuia.
Cu toate acestea, când Hamid este cumpărat de un stăpân care, mânat de cele mai bune intenții, încearcă să-l ajute să izgonească djinnul, dervișul chemat ajunge la concluzia că Ymar nu este un djinn.
Din punctul meu de vedere, Ymar reprezentă alter egoul lui Hamid, personajul creat de mintea traumatizată a unui copil, pentru a-l proteja în momente grele. Hamid a fost despărțit de Ahmad, așa că singura sa soluție de a continua să fie protejat și de a nu fi singur, a fost crearea unei noi personalități care să preia responsabilitatea, atunci când realitatea devine prea greu de suportat.
Vina asumată de copilul Hamid pentru pedepsele barbare ale vremii reprezintă o presiune mult prea mare, lucru care-i declanșează tocmai mecanismul de auto-apărare care-l crează pe Ymar.
În adolescență, Hamid trebuie să-și părăsească primul stăpân la care a ținut cu adevărat, pe Abdul Aziz. Pierderea fiind prea mare, Ymar preia controlul și îi salvează pe amândoi de la o moarte sigură. Astfel, pășim pentru o scurtă perioadă în Alexandria, doar pentru a ajunge ulterior într-o Veneție prosperă a secolului al XIII-lea, în care se desfășoară călătoria lui Ymar de la adolescență până la maturitate.
Continuând să citiți despre evenimentele petrecute în Veneția și despre felul în care Ymar preia controlul total pentru această perioadă, veți descoperi o atracție inexplicabilă față de acest personaj. Ymar, deși reprezintă personalitatea creată din nevoia de a avea o protecție împotriva cruzimii lumii, devine o extremă nedorită.
Descoperindu-l treptat pe Ymar, nu doar prin intermediul acțiunilor sale, dar și prin intermediul gândurilor, am înțeles motivația care a existat în spatele deciziilor sale, motivul existenței sale nepermițându-i să evolueze într-o altă direcție. Am rămas fascinată de acest personaj.
Cu Hamid am rezonat mai puțin, poate pentru că reprezintă partea neputincioasă din noi, cea care acceptă, fără să lupte.
Fără îndoială, locația cea mai interesantă, cu descrierile cele mai ample este cea a Constantinopolului, unde Hamid și Ymar vor ajunge între 1443 si 1444. Tocmai aceste descrieri bine documentate ale autoarei, privind străzile, atmosfera, oamenii, vă vor transpune în realitatea acelor vremuri. Aici, iscusința Anei-Maria Negrilă și talentul acesteia oferă cititorilor experiența unică de a fi conectați cu acest loc demult pierdut, iar harta de la finalul cărții, ce-i aparține lui Ionuț Bănuță, ne ușurează munca și ne ajută să ne conectăm într-un mod profund cu evenimentele ce se vor petrece în Constantinopol.
Ultimul stăpân al lui Hamid, Stefano, vă va plimba prin Constantinopol, așa cum obișnuia Ahmad cu Hamid în Cairo, în prima parte a cărții. Extrem de interesantă această parte a romanului, Hamid nemaifiind același om, ajunge la maturitate și, dată fiind relația sa cu Stefano, îndrăznește chiar să spere la ideea de libertate.
Secretul care îl apasă pe Stefano privind asemănarea dintre Hamid și o persoană din trecutul său, ne duce cu gândul la posibilitatea că reîncarnarea ar putea exista.
Aceasta este frumusețea acestei cărți, fiecare poate alege modul în care vede lucrurile și poate citi propria variantă a „Cronicii barbare”.
Finalul este neașteptat și ne îndreaptă pașii, prin intermediul celui de-al treilea capitol, spre Țara Românească. M-a surprins plăcut și m-a lăsat dorindu-mi să aflu mai multe, așa că nu voi dezvălui ceea ce pe mine m-a emoționat și bucurat, vă voi lăsa pe voi să simțiți efectul pe care finalul acestei cărți îl va avea asupra voastră.
Aștept cu nerăbdare să citesc atât primul volum al acestei serii, „Cele Patru Oglinzi Ale Adevărului”, dar și pe cele ce vor urma, atât datorită „Cronicii barbare”, cât și carismei autoarei care m-a cucerit de la primele cuvinte.
Găsiți cartea aici:
Despre autoare
Ana-Maria Negrilă (n. 1972, București) este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română a Universității București, doctor în literatură veche, scriitoare și traducătoare.
A debutat în 1993, cu povestirea Fragile, în Jurnalul SF. A publicat în nenumărate alte antologii, inclusiv internaționale (ArtPanorama, Haemus Revistë Evropiane, Argos, String, New Weird ș.a.), iar prozele sale au obținut numeroase premii la concursurile de profil.
A publicat și numeroase articole și studii științifice în reviste din țară și din străinătate. A scris mai multe romane și culegeri de povestiri: Orașul ascuns (2005), Împăratul ghețurilor (2006, reed. 2018, 2019, tradusă în Ungaria la ed. Metropolis Media cu titlul Jégcsászár, în 2019) pentru care a obținut Premiul Vladimir Colin, Lumile se prăbușesc (2015). În 2016, i-a apărut Regatul sufletelor pierdute, primul volum al seriei Stelarium, un space opera unic în peisajul românesc de gen. A fost urmat la câteva luni de volumul al doilea, Ascensiunea stelară, iar în 2019 de ultima parte, Agenții haosului. În 2020, a publicat primul volum al unei serii fantasy, Stăpânul umbrelor – Trezirea. Cele patru oglinzi ale adevărului este primul ei roman istoric. (sursa hyperliteratura.ro)
