Monica Lovinescu, fiica criticului literar Eugen Lovinescu și a profesoarei Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, jurnalist și critic literar, și-a dedicat o bună parte a vieții, împreună cu soțul său, poetul și publicistul Virgil Ierunca, luptei împotriva totalitarismului comunist. Deși și-a trăit viața în exil în Franța încă din 1947, Monica Lovinescu a dat glas speranței românilor rămași la mila regimului, devenind astfel cea mai importantă voce feminină a exilului românesc.
Despre activitatea acesteia au vorbit mulți, însă esența sa este cel mai bine surprinsă în „Jurnal esențial”, agenda pe care a decis să o țină pentru a păstra o evidență a tuturor întâmplărilor petrecute într-o perioadă incertă pentru România.
Este admirabil de observat modul în care continuă să fie pe poziții, să scrie recenzii, să ofere speranță, prin claritate, românilor de acasă și să-și salveze unii prieteni, în timp ce îi pierde pe alții. Numai citind despre câte necrologuri este nevoit să scrie soțul său, Virgil Ierunca, ne putem da seama de impactul avut de dispariția prietenilor și aliaților lor, în această luptă nesfârșită care i-a îndepărtat de țară.
„În afară de întâlnirea cu V., sensul existenței mele acesta a fost: înfruntarea cu un sistem totalitar, un microfon, solidaritatea cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu purtătorii de cultură ce se cereau salvați, încăierarea cotidiană cu călăii ascunși în cutele utopiei.”
Astăzi, la aproape 100 de ani de la nașterea sa, Monica Lovinescu continuă să fie un personaj extrem de important pentru cei ce au avut norocul să-i fie aproape, dar și pentru cei a căror tinerețe a fost marcată de cuvintele încurajatoare dintr-o perioadă ale cărei întâmplări au fost uitate prea ușor. Speranța noastră stă în viitoarele generații, care, pentru a afla un viitor mai fericit, au nevoie să cunoască trecutul necosmetizat și, din fericire, accesul la informație din prezent oferă șansa unei înțelegeri largi. Singura condiție ca acest lucru să se întâmple este aceea de a continua să rămânem curioși.
Continuând cu subiectul articolului, aș dori să împărtășesc cu voi câteva dintre titlurile găsite în „Jurnal esențial” care mi s-au părut important de citit și esențiale, cel puțin în dezvoltarea mea.
Sper să fie o inspirație și pentru voi și să le puneți pe lista de „To be read”, începând bineînțeles chiar cu „Jurnal esențial”.
Într-o ordine absolut întâmplătoare, voi începe această listă cu Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt.
„Jurnalul fericirii este in egală măsură o operă de bilanț existențial (asemenea Luntrei lui Caron a lui Lucian Blaga), dar si una conturând devenirea și cristalizarea unei conștiințe – în toate componentele ei: teologică și morală, civică și politică, estetică etc.”, este de părere îngrijitorul noii ediții. (sursa polirom.ro)
Am intrat in închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumina, dar nu asupra realității, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despica întunericul fără al risipi) si ies cu ochii deschiși; am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele si viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba si cu mine însumi. (N. Steinhardt)
A doua operă importantă, despre care Monica Lovinescu are numai cuvinte de laudă este Jurnalul de la Păltiniș al lui Gabriel Liiceanu, prieten apropiat al acesteia, despre care aflăm diverse lucruri chiar din Jurnalul esențial.
Prima ediție a Jurnalului de la Păltiniș – jurnalul momentelor petrecute de Gabriel Liiceanu in preajma lui Noica – a apărut la Cartea Românească in 1983. A doua, revăzută si adăugită cu paginile cenzurate in 1983, a fost publicata de Humanitas in 1991. Actualei ediții – a treia – i-au fost adăugate doua texte tulburătoare de data recenta (1996), despre arestarea si moartea lui Noica. Împreună cu Epistolarul, aflat la rândul sau la o nouă ediție, Jurnalul de la Păltiniș reconstituie in beneficiul tinerei generații de astăzi premisele mitului de ordin cultural născut, in anii ’80, in jurul personalității lui Noica. (sursa humanitas.ro).
Întuneric la amiază a autorului Arthur Koestler m-a atras atât datorită subiectului, cât și datorită poziției ocupate pe lista realizată de Modern Library a celor mai bune 100 de romane de limbă engleză a secolului XX.
Fie că este citit ca jurnal de închisoare sau ca literatură, Întuneric la amiază este unul dintre romanele care pătrunde adânc în inima sistemului concentraționar comunist, aruncând o lumină crudă asupra mecanismelor sale infernale, menite să zdrobească trupuri, dar mai cu seamă conștiințe. Sub fardul generos al utopiei, se ascunde aproape fără excepție răul în cea mai pură formă a sa, și despre acesta depune mărturie romanul lui Arthur Koestler. (sursa humanitas.ro)
Am descoperit Dimineață pierdută al Gabrielei Adameșteanu înainte de a parcurge paginile Jurnalului esențial, însă părerea pozitivă a Monicăi Lovinescu atât asupra acestuia, cât și a autoarei, a aruncat o nouă lumină asupra acestuia.
„Dimineaţă pierdută este simbolul dureros al unei Românii sacrificate timp de un secol pe altarul a două războaie şi al comunismului. Deşi aceste spectre sinistre o obsedează pe autoare, ea declanşează sarabanda unei scriituri pitoreşti, îndrăcite, reinventând vorbirea populară şi lirismul străzii într-o ţară unde limba de lemn era coşciugul imaginaţiei: Vica, eroina Gabrielei Adameşteanu, este un om liber, pentru că ea trăncăneşte la fel ca Bardamu, personajul lui Céline. La peste 70 de ani, această femeie care munceşte din greu pentru alţii a asistat la cataclismele unei epoci pline de trădări şi povesteşte, povesteşte, povesteşte. Dar această neobosită cârtitoare cu limba ascuţită ştie să-i asculte şi pe alţii şi datorită acestui fapt avem parte de portrete magnifice… De la un personaj la altul, de la Primul Război Mondial la perioada stalinistă, de la un câmp de luptă la închisorile unde putrezesc prizonierii politici, Istoria în manta roşie şi neagră defilează în această «dimineaţă» pentru totdeauna pierdută. Dimineaţă pierdută te arde, aţâţată de suflul magistral al unei proze incendiare.” (André Clavel, Lire) (sursa polirom.ro)
O carte pe care mi-am dorit să o citesc de mult timp și la care se face referire și în „Jurnal esențial” este Jurnal ce aparține lui Mircea Eliade, despre care aflăm atât de multe din interacțiunea cu Monica Lovinescu.
„Și trăim o scenă ca într-o nuvelă de M.E. Chelnerul, auzindu-ne vorbind românește, ne pomenește mai întâi de Panait Istrati, apoi, brusc, ne întreabă: „Dar pe Mircea Eliade îl cunoașteți?” Uimite, îi răspundem că venim tocmai de la slujba pentru el. Apoi: „Dar Forêt Interdite ați citit? Dacă l-ați cunoscut, poate îmi puteți spune: credea în Dumnezeu? Năucite: parcă de undeva Mircea, cu pipa-n gură, râde de noi sau cu noi.”
În plus față de evenimentele politice relatate, în Jurnal esențial veți găsi părerea Monicăi Lovinescu despre diferite romane publicate sau diferiți scriitori despre care am fost uimită să descopăr anumite detalii neștiute, dar și despre piese de teatru și filme.
Puteți găsi cartea pe:
Dacă doriți să citiți și alte articole, le puteți accesa aici: andreeajuvina.ro
