-
Marele marinar, Catherine Poulain
„Oceanul care înainta. Cerul care se căsca. Lumea imensă. Unde să-l regăsesc. Amețeala mi-a tăiat răsuflarea. Umbrele din jurul meu se mișcau odată cu vântul. Copaci morți. Mi-era frică. Vuietul oceanului părea amplificat de noapte. Cerul se deschidea ca un hău. Am crezut că aud țipătul dureros al cufundarului străbătând noaptea. Venea de așa departe…Totul îmi scăpa. Totul era exagerat și voia să mă zdrobească. Eram singură și goală. Râsetul dement al păsării a răsunat în vuietul lumii, ca și când ar fi fost inima lui. Găsisem ce căutam. În sfârșit îl regăsisem, țipătul cufundarului în noapte. Am adormit.”
-
Tăcerea Șeherezadei, Defne Suman
„ … la vremea aceea, oameni a căror singură vină era că aveau nume străine — oameni care adesea nici măcar nu puteau vorbi limba de unde le provenea numele — erau forțați să plece din casele în care trăiau de două mii de ani, din satele lor, nevoiți să-și abandoneze animalele, mormintele strămoșilor și să plece în pribegie.”
-
Intermezzo, Sally Rooney
De-a lungul timpului, articolele mele s-au transformat odată cu mine, uneori, fiind extrem de serioase și tehnice, iar alteori jucăușe și copilăroase. Uneori mi-am pus sufletul în cuvinte, iar alteori am fost extrem de rece, ca un chirurg a cărui empatie este sugrumată în sala de operații. Mi-am pus multe întrebări în privința modului în care-mi doresc să scriu articolele de acum înainte și am ajuns la concluzia că stilul care mă reprezintă cel mai bine este cel empatic, cu accent pe lucrurile care mi-au plăcut, păstrând aerul visător care mă caracterizează. Tehnica o voi lăsa altora, cel puțin în acest domeniu.
-
Trei mituri despre cititori
De-a lungul timpului, mi-am creat o imagine despre cum ar trebui să fie un cititor și care ar trebui să fie atitudinea vizavi de cărți și lectură în general. Acest „ar trebui” ne stă în cale de multe ori și ne împiedică să ne bucurăm de pasiunile noastre. Cu timpul, am realizat că plăcerea lecturii nu este ceva ce necesită control sau măsură, ci pur si simplu ceva ce poate fi simțit și trăit în ritmul fiecăruia.
-
Cianură pentru un surâs, Rodica Ojog-Brașoveanu
« „Trupul acela țeapăn, gîndi Doru Matei, am să-l simt toată viața. Îmi vine să țip… Aș fi vrut să nu se fi întîmplat nimic… Goya… Rembrandt… mi-au devenit odioși! Am să urlu, totuși…” »
-
Sufletul lumii, Camelia Cavadia
„Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu-l recunoaștem când ni se arată.” Așa începe Camelia Cavadia această colecție de povestiri ademenindu-ne să intrăm într-o lume a copilăriei și a poveștilor spuse de bunici într-o perioadă în care exista timp pentru a asculta, pentru a ne imagina și pentru a trăi cu adevărat fiecare moment.
-
Miezul, Peter V. Brett
La aproape opt luni de la terminarea primei cărți a seriei Demon a lui Peter V. Brett, „Omul pictat”, iată că am reușit să ajung, în cele din urmă, să descopăr întreaga poveste. Sunt foarte fericită pentru faptul că primul meu contact cu lumea Fantasy a fost prin intermediul acestei serii — cu siguranță va rămâne seria mea de suflet, cea care a reușit să mă conecteze cu minunata lume a acestui gen. M-am atașat de aproape toate personajele de la început până la sfârșit și am fost încântată să descopăr că autorul continuă povestea prin intermediul trilogiei „Nightfall Saga”.
-
Vara în care mama a avut ochii verzi, Tatiana Țîbuleac
„Ochii mamei erau o greșeală Ochii mamei erau resturile unei mame frumoase Ochii mamei plângeau înăuntru Ochii mamei erau dorința unei oarbe împlinită de soare Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte Ochii mamei erau poveștile mele nespuse Ochii mamei erau geamurile unei submarin de smarald Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci Ochii mamei erau cicatrice pe fața verii Ochii mamei erau muguri în așteptare.”
-
Cartea gâștei, Yiyun Li
„Ce e fericirea? ar putea să mă întrebe.Fericirea, i-aș spune, e să-ți petreci fiecare zi fără să-ți sucești gâtul uitându-te înainte spre ziua de mâine, spre luna următoare, spre anul viitor, și fără să întinzi mâinile ca să oprești fiecare zi să devină ieri.”
-
Surâsul Caterinei, Carlo Vecce
„Să scrii tot, să scrii mereu. Pentru că ceea ce nu scrii nu există, nu e real. Și viața cea scurtă a lui Antonio aparține realității, pentru că a produs acele rânduri scrise în contul său, pentru că altminteri s-ar fi scurs ca nisipul din această clepsidră. Totul devine un înscris, care merge înainte fără să se oprească, exact ca și zilele, care nu se mai întorc niciodată.”